Când ești în Thassos, nu te mai întrebi dacă să iei pantofii de alergare – îi iei și îi porți peste tot. Iar dacă pantofii sunt noii Hoka Clifton 10, e și păcat să nu-i pui la treabă. Am avut norocul (sau inspirația) să-i testez într-o săptămână cu de toate: răsărituri, apusuri, urcări, coborâri, nisip ud și uscat, piatră, asfalt încins și... o alergare prin mare. Da, mare-mare. 🤭 Nu metaforic.

Dar înainte să vă povestesc cum a fost să alerg cu ei pe 10 suprafețe diferite, să ating borna de 25.000 km alergați și să particip la primul triatlon cu Carmen, hai să vedem cu ce se laudă Hoka la acest model nou. Spoiler: au cu ce.

Ce e nou la Hoka Clifton 10 – și ce se simte cu adevărat

1. Drop mai mare: 8 mm

Față de 5 mm în Clifton 9, se simte ca și cum te-ar împinge ușor înainte – mai ales când bagi viteză la vale. Nu e nimic agresiv, dar parcă îți zice: „hai, dă-i un pic mai tare”. Nu simți lipsa unei plăci de carbon, dar există un fel de „recul educat” – o elasticitate subtilă care îți răspunde la pas fără să te arunce ca un cal nărăvaș.

2. Talpă mai înaltă și mai moale

Cu un stack (grosimea tălpii) de 42 mm în spate și 34 mm în față, amortizarea e acolo, frumos împachetată. Nu te afunzi, dar nici nu lovești. E o senzație de „pantof de zi cu zi care știe și să fugă”. Sau cum zic eu: o pernuță care te lasă și să sari gardul, dacă e nevoie. 😁

3. Upper nou (partea de sus a pantofului) din Jacquard Knit

E elastic, respirabil și, ce mi-a plăcut mult: nu te încălzești nici când dai soarele grecesc pe maximum. Fixarea pe picior e bună, mai ales cu noul sistem de șireturi dublu (nu s-a mișcat limba deloc, nici măcar pe coborârile abrupte). Piciorul stă bine, indiferent de cum te foiești.

4. Stabilitate: Active Foot Frame™ + MetaRocker™

Fără a fi un pantof „corector”, Clifton 10 oferă o stabilitate naturală. În traducere liberă: când alergi pe stânci ude, nu te întrebi dacă aluneci – te întrebi de ce nu aluneci. Mai ales când ești în Thassos și iei virajele pe coastă ca o capră locală. MetaRocker-ul (forma aceea ușor curbată a tălpii) îți oferă o tranziție lină de pe călcâi pe vârf, iar senzația e mai cursivă decât în modelele trecute.

1. Testul cu 10 suprafețe – o alergare ca un tur de insulă, fără traseu prestabilit

Prima alergare serioasă cu Clifton 10 am făcut-o dimineața, în zona pe care o iubesc cel mai mult în Thassos, Skala Rachoniou. Am plecat din locul unde stăteam, o căsuță de poveste în mijlocul maslinilor, și am început pe iarbă, ca în reclamele cu oameni zen care aleargă desculți. 🤣 Numai că eu aveam cliftonii în picioare – și m-am bucurat că îi aveam.

După iarbă, am trecut pe un drum de pământ, pe lângă măslinul meu preferat (pe care l-am numit străbunica 😋), apoi pe asfalt. Primele impresii: pantoful stă bine pe picior, dă o senzație de stabilitate, iar tranziția în mers/alergare e atât de lină, că aproape uiți că porți pantofi noi. Nu e agresiv ca un pantof cu placă de carbon, dar are acel „ceva” – un soi de impuls natural, subtil, ca și cum îți zice „hai, că poți”.

Am alergat printre măslinii din Skala Rachoniou, până la locul meu de suflet: Blue Lake. O întindere de apă care uneori pare mare, alteori pare lac – în funcție de cum bate vântul și cât de liniștită e marea. Aici, am alergat până la capătul pontonului de lemn, m-am bucurat de soare, apoi am luat-o pe nisip – ud și apoi uscat – ca un copil liber. Alergam prin locuri care nu-s ale copilăriei mele, dar în care mă simt ca acasă.

Am continuat printre plantațiile de măslini până la Gorgona, taverna condusă de un tată și un fiu, unde fiul are vorba aia cu „my friend” pe repeat. Era închis, dar am trecut pe acolo ca printr-o pagină de jurnal, mi-am amintit cum mâncam flori de dovlecel pane și cum îmi lingeam buzele după fiecare porție. Alergam și mă gândeam: oare cu câte modele de Clifton am alergat pe aici? Să fie 3, sau e al 4-lea?

De aici, am tăiat-o pe o combinație de nisip, iarbă și pietriș, pe malul mării până în port. Beton vechi, crăpat, modelat de timp și sare. Am alergat pe lângă bărci, m-am gândit la povești și am continuat mai departe.

Am văzut o tanti ieșind de pe o potecă pe lângă mare – curiozitatea m-a dus acolo. Am descoperit un kilometru de potecă de pământ, acoperit de ace de pin și cu un mic pod de lemn. În pădure, pantofii s-au comportat exemplar. Talpa a făcut față oricărui tip de aderență, iar pantoful nu mi-a dat niciun motiv să mă gândesc la el – ceea ce e un compliment mare.

Ieșirea din pădure a fost prin curțile unor oameni, direct într-un drum abrupt, betonat. Aici am testat serios partea de stabilitate și răspuns în urcare – și da, m-a ținut. Chiar dacă am „scuipat un pic plămânii”, mărind cadența, sau “cancendia” cum ar zice Flabio, antrenorul cubanez, pantofii nu m-au încurcat. Ba dimpotrivă, mi-au dat ritm.

La coborâre spre Pachis, am dat drumul la picioare. Viteză, curbe, maci înfloriți și câteva poze făcute pe fugă. Apoi... direct pe trail la vale, printre pini, pe lângă Pefkospilia Taverna – unde visam la paste cu creveți și musaca.

De aici, în loc să mă opresc cum fac de obicei, mi-am amintit de o zonă pe care o văzusem doar din apă, în turele de înot. O potecă printre stânci, vizibilă doar de jos, care părea imposibil de parcurs pe jos. Dar acum, cu chef de explorare și cliftonii în picioare, am zis: hai, să vedem ce iese.

Și ce să vezi – se putea. Hopa-țopa printre stânci, cu pante abrupte și unghiuri care-ți cer concentrare. Teren de capre locale, nu de pantofi de șosea. Și totuși... Clifton 10 s-a ținut tare. Talpa, deși gândită pentru asfalt, s-a agățat de piatră ca și cum s-ar fi antrenat cu caprele ninja ale stâncilor din Thassos. Aderența a fost impecabilă, chiar și când unghiul ajungea la 45 de grade, iar stânca era bătută de vânt, sare și valuri – o combinație care o face rugoasă, aproape abrazivă.

M-am simțit ca o capră locală, fericită și sigură pe ea. Nu degeaba zic grecii că ale lor capre sunt alpine cu diplomă.

Am trecut dealul, am urcat și coborât din nou pe asfalt. La urcare, m-a surprins din nou elasticitatea fără exagerare – nu e un pantof exploziv, dar are „viață”. Exact cât trebuie pentru o alergare de zi cu zi, pe orice profil.

Și cum drona zbura cu greu după mine, chinuită de vânt, mi-a venit ideea drăcească: oare pot alerga pe apă cu acești pantofi? 🤣

Știam niște locuri între Gorgona și Blue Lake, unde apa e, câteodată, foarte mică, iar pe fundul ei sunt niște stânci mai fine sau pietriș, nu d-alea colțuroase. Am trecut ca o rachetă prin port, apoi pe nisipul ud de pe malul mării, pe lângă Gorgona. Am alergat prin locurile încă pustii, unde peste o lună va fi forfotă de turiști.

Am ținut-o pe nisip și pietriș, pe marginea mării, până pe la Arriba Beach, unde am văzut locul de care aveam nevoie: apă mică, relativ plată. Și dă-i direct, ca un copil tâmpit și neascultător, cu pantofii cei noi de duminică, direct în mare. 😂

Ce să zic… a filmat drona. N-ai fi zis că am mai mult de 7 ani.

Dar treaba a fost serioasă. Cineva chiar mi-a spus, într-un comentariu, că „se vede că e doar de reclamă faza cu alergatul prin apă”. Dar adevărul e că eu chiar testez pantofii așa cum îi folosesc. N-a fost prima dată când alerg cu pantofii uzi. La Ultrabalaton, anul trecut, am prins o ploaie torențială care a ținut aproape o oră, iar apoi am mai avut vreo două ore de alergat prin bălțile care s-au format pe traseu. N-am stat să le ocolesc, nici n-am sărit peste ele ca o căprioară speriată — am trecut prin ele direct, ca prin... baltă.

Așa că, da – părea o joacă, dar voiam cu adevărat să văd cum se comportă pantofii după ce se udă complet. Că ploaia e una, dar marea e altă mâncare de pește. 😁

Răspuns: bine. În combinație cu șosete Compressport v4.0 Ultralight Run Low (da, alea negre, despre care Oana mi-a spus că arăt ca o parașută cu ei 🤣), s-au uscat surprinzător de repede. Mai întâi s-a scurs apa, apoi materialele s-au ventilat singure. După 2 km prin soare și briză, deja uitasem că intrasem cu ei în mare. 

Am încheiat alergarea lângă taverna Lykos, un loc unde-am mâncat probabil cea mai fragedă caracatiță din viața mea. Dar adevăratul final a fost întâlnirea cu măgărița mea preferată – o domnișoară cu care am o prietenie de câțiva ani. Îi place să fie mângâiată, îi place să stea la povești, și mestecă morcovii de parcă are un metronom în fălci.

De obicei îi aduc morcovi, ca orice prieten adevărat. Dar acum... îl aveam doar pe ăla tânăr la mine. 😂 

Am mângâiat-o, i-am zis că revin. Și m-am ținut de cuvânt.

📍 În total, am alergat pe: iarbă, pământ, asfalt, beton, nisip ud și uscat, ponton de lemn, pietriș, stâncă, trail cu ace de pin și... apă. Bine, n-a fost alergare completă pe apă, dar hei – e a zecea suprafață și sună bine în titlu.

2. Kilometrul 25.000 și o ceartă cu niște curci

Când îți dai seama că ai alergat 25.000 de kilometri în ultimii 10 ani, ai două opțiuni: ori îți faci o poză cu un balon și o postezi pe Instagram, ori alegi o alergare discretă, cu tot ce iubești: munte, pădure, dealuri și un pic de absurd. Eu am ales a doua variantă. Și curcile. 😂

Am plecat pe la apus, pe un traseu clasic pentru mine: spre Rachoni, satul acela cochet și cocârjat pe deal, unde grecii obișnuiau să stea iarna, mai feriți, iar vara coborau în Skala Rachoni, jos la mare, pentru pescuit și viața de sezon. Apusul era din ăla care te face să te oprești fără motiv — roșu aprins, cu norii trași în dungi, de parcă cineva voia să-ți atragă atenția că începe o alergare specială.

Drumul e ca o felie de viață grecească: începe cu asfalt plat, continuă cu o urcare lungă de 5 kilometri, pe un deal care știe să-ți arate colții spre final, și apoi te răsplătește cu o coborâre în serpentine, ca un rollercoaster rural.

La kilometrul 5, fix în vârful urcării, am dat din nou peste curcile cu care mă certasem și cu o zi înainte, în tura de bicicletă. Le-am salutat din mers cu un „gulu-gulu!” războinic, și ele mi-au răspuns mai tare decât m-aș fi așteptat. A ieșit o discuție aprinsă, cum numai între un alergător euforic și niște păsări semi-sălbatice poate exista.

Și fix acolo, în gălăgia aia comică, mi-a vibrat ceasul: kilometrul 25.000. Nici măcar nu-mi propusesem, dar momentul s-a potrivit perfect: deal, apus, curci, răsuflare grea și o liniște ciudată în cap, în ciuda hărmălaiei. Am zâmbit. Nu se putea altfel.

Mi s-a părut un moment simbolic. Nu era nimic spectaculos în jur – doar eu, niște curci supărate și un deal grecesc. Dar în picioare aveam o pereche de pantofi care făcuseră față la tot ce le aruncasem până atunci: stânci, nisip, beton, coastă, urcări, coborâri și acum... kilometraj istoric.

Asta e partea frumoasă cu Clifton 10: nu te obligă să alegi între confort și eficiență. Nu sunt ultra-tech, dar au exact ce trebuie. Am simțit asta pe urcarea aceea lungă, unde talpa a rămas stabilă chiar și când ritmul meu s-a dus în ritm de căprioară obosită. La coborâre, în schimb, pantoful și-a arătat fața agilă – bine echilibrat, nici moale ca o pernă, nici rigid ca o placă. Te ține, dar îți dă și voie.

La final, când am ajuns iar în Skala Rachoniou, am avut sentimentul că alergarea asta nu putea fi cu alți pantofi. Nu pentru că erau noi, ci pentru că s-au potrivit cu momentul – nu m-au deranjat deloc, au fost parte din drum, fără să-l domine.

Clifton face parte din povestea mea. I-am cunoscut de la versiunea 4, am alergat mii de kilometri cu 5 și 6, i-am luat cu mine la maratoane, curse de 100 km, chiar și la Ironman Tallinn. Acum, la kilometrul 25.000, era firesc să fie din nou acolo — nu ca o alegere de marketing, ci ca o continuare naturală a drumului.

3. The Rockets: un triatloncu Carmen, bătălia cliftonilor și ultimul loc cu glorie 😁

Sâmbăta aceea din Thassos n-a fost despre distanțe sau pace. A fost despre echipă. Despre Carmen, care a participat la primul ei triatlon și despre cum am trăit totul împreună. Noi doi și o pereche de pantofi deja obișnuiți cu povești – Clifton 10. Iar ea, culmea, cu Clifton 9. Ai fi zis că urma bătălia Cliftonilor.

Ne-am înscris la proba de ștafetă, varianta sprint: 800 m înot (făcuți de mine), 20 km bicicletă (pe care Carmen i-a urcat până spre Giola, vreo 10 km în sus și-apoi întoarcere la vale) și 5 km alergare (pe care i-am făcut împreună). Ne-am numit simplu și eficient: The Rockets. Numai că rachetele noastre au fost mai mult baloane cu aer cald – am ajuns ultimii. Dar pe linia de finish am intrat zâmbind larg, în aplauzele oamenilor de pe margine. 😍 De fapt, la ștafetă am fost pe locul 1 – pentru că eram... singura echipă. Detalii. 🤣

Alergarea a fost pe o buclă care combina asfalt cu nisip. Un traseu nu tocmai ideal pentru viteză, dar perfect pentru testat pantofii pe teren mixt, în ritm de duminică. Nu că ar fi fost duminică, dar așa se simțea. 🤪 Și aici, pantofii au făcut fix ce știu ei mai bine: să nu deranjeze.

Pe asfalt, s-au simțit curgători și moi, dar fără să îți fure din control. Pe nisip, n-au fost miraculoși (nimic nu e miraculos pe nisip), dar au păstrat un echilibru bun între stabilitate și libertate de mișcare. Partea faină e că n-au lăsat senzația aia de „greu” în picior, pe care o au uneori pantofii prea amortizați când intri pe terenuri instabile. Și mai ales, nu mi-a intrat nisip înăuntru.

Carmen alerga lângă mine, zâmbind, încurajată de cei din jur. Eu mă uitam la ea și mă bucuram că suntem acolo. Fără competiție reală, dar cu tot sufletul prezent. Ea purta 9. Eu – 10. Un fel de Hoka în familie. Două generații care alergau împreună spre același finish, la pas, la ritm și, cel mai important, cu bucurie.

Și da, poate pare că vorbesc mai mult despre emoții decât despre pantofi – dar poate că, în final, asta e testul suprem pentru un pantof bun: să te lase să trăiești momentul, fără să-ți distragă atenția.

Pentru că, vezi tu, acești pantofi fac parte din drumul meu. Modelul Clifton a apărut în viața mea de la versiunea 4. Am alergat cu 5 și 6. Le-am purtat la maratoane, Ironman-uri, curse de 100 km. Îmi aduc aminte de Ironman Tallinn, 100 km de la Somme și multe altele în care au fost acolo, cu mine, pe bune. Nu ca niște accesorii, ci ca niște aliați.

4. Concluzie

Clifton 10 nu e un pantof care să te dea pe spate din prima. Nu are placă de carbon, nu-ți promite recorduri mondiale, și nu vine cu o reclamă care urlă la tine. Dar știi ce are? Are echilibru. Are caracter. E pantoful cu care poți să faci o alergare de maraton, dar și o plimbare pe faleză. Poți să mergi cu el la triatlon sau la cumpărături. Și cel mai important: poți să-l porți fără să-l simți, dar să-l observi când contează.

E pantoful „bun la toate”, dar nu în sensul ăla trist de „niciunde excelent”, nu e ca anvelopele all season 😂. E ca un prieten care nu te lasă când dai de greu, dar nu-ți fură scena când îți merge bine. Versatil, blând când ai nevoie de confort, surprinzător de jucăuș când ai chef să-i dai mai tare. E clar mai mult decât un update de dragul cifrei „10”.

L-am purtat pe stâncă, pe nisip, prin apă, pe trail și pe asfalt încins. Am alergat cu el în momente care contează pentru mine — și poate tocmai de-asta îl simt deja parte din filmul meu. Nu e doar un pantof nou de testat, e o continuare firească a unei povești care a început demult, cu Clifton 4, și care, se pare, încă n-a terminat ce are de spus.

E bun și pentru intervale, și pentru tempo, și pentru mere, și pentru sarmale. 🤪

Evident, dacă vorbim de alergători amatori. Dar pentru noi — ăștia care mai pun pe fugă și-un gând, nu doar un record — e exact ce trebuie. 💙