Scriu rândurile astea cu doar câteva zile înainte de Ironman Emilia Romagna. Și nu le scriu ca pe un raport de cursă, nici ca pe vreo poveste epică de încurajare. Le scriu pentru că am simțit nevoia să-mi pun în ordine haosul din cap, iar dacă tot o fac, poate ajută și pe altcineva. Nu e vorba doar de curse lungi, ultra, sau Ironman. E vorba despre cum e sănătos să te uiți la o cursă, orice cursă, indiferent dacă ești pregătit ca la carte sau – ca mine acum – simți că ai făcut cam jumătate din ce ți-ai propus.

Zilele trecute mi-a comentat un tip că „maratonul se rezolvă cu 3 geluri” (la articolul cu 10 sfaturi pentru un maraton). Că nu e UTMB, deci de ce să-ți bați capul? Tonul lui? Genul superior, de parcă-i făcea un favor când îmi (sau ne) scria. Și nu e că nu accept critici – ba chiar le ascult și învăț din ele. Dar nu suport aroganța. Mai ales când vine la adresa celor care sunt la început sau care aleg un drum diferit. Nu toți avem aceleași obiective, aceleași resurse, aceeași poveste. Iar genul ăsta de atitudine – „știu eu mai bine” – poate strica mai mult decât crede omul care o aruncă în două propoziții seci pe net.

Fie că ești la primul maraton sau la al 200-lea, 42 de kilometri tot 42 rămân. Corpul nu zice: „a, stai liniștit, ai mai făcut asta, merge din inerție.” Nu merge. E o distanță care cere atenție, respect și pregătire – fie ea fizică sau mentală. Da, semimaratonul e mai permisiv, și am văzut oameni care-l duc cu minim de antrenament, cu ambiție și „hai că vedem ce iese”. Dar maratonul? Maratonul te cerne. Și nu contează dacă alergi 2 km, 10, 21, 42 sau 100+. Fiecare distanță are bătălia ei. Și în ziua cursei, pot apărea oricând lucruri pe care nu le poți controla, indiferent cât de pregătit crezi că ești.

În cazul meu, provocarea asta mă prinde cam gol. Nepregătit e puțin spus. Sau, mai bine zis, nu sunt pregătit așa cum mi-aș fi dorit. N-am apucat să fac nici măcar acel minim decent de antrenament care-mi dă încredere. Și totuși, mă bazez pe ceva: nivelul la care am ajuns în timp. Pe corpul ăsta care a învățat, cu bune și cu rele, să ducă provocări. O să fie o cursă care se joacă mai mult în cap, nu în picioare. Și da, știu, am mai spus asta și înainte de Ironman Hamburg sau Xman Oradea anul ăsta – și până la urmă au ieșit bine. Dar acum, în ultimele 3 luni, parcă a fost și mai greu. Mai mult de lucru, mai puțin timp, mai puține ore de antrenament, mai ales la înot și bicicletă. Am mai tras niște sesiuni, dar pe fugă, cu capul în altă parte. A fost mai mult „fugi între două taskuri” decât „construiește o cursă”.

Totuși, ceva s-a făcut. Și am un semn clar că nu pornesc de la zero: până la Transfier, nu mai intrasem în apă de 3 luni. Trei luni! Cu două zile înainte de concurs am făcut un antrenament de înot, gen „hai să văd dacă mai știu să dau din mâini” – și ce să vezi? A ieșit bine. Bine-bine. Genul de surpriză care-ți dă un pic de curaj fix când simți că ești la fundul sacului.

Am avut totuși un test bun înainte de Ironman, la Transfier. Distanțele au fost mai scurte, da – 1.9 km înot, 90 km bicicletă, 21 km alergare – dar traseul, infinit mai greu. Urcări abrupte, efort intens, porțiuni care te storc de vlagă. Și chiar dacă am ajuns acolo obosit, cu capul praf de la facturi, muncă și alte griji, mi-a ieșit bine. O cursă care m-a liniștit un pic. Mi-a adus aminte că, în ciuda haosului, corpul știe. Și că n-am uitat tot.

Ce simt legat de concursul ăsta? Multă nesiguranță, un pic de frică și o doză zdravănă de emoție. Adică exact combinația aia care-ți strânge stomacul dimineața, dar care, în același timp, te face să zâmbești aiurea prin casă cu gândul la ce urmează. Și ce faci când simți asta? Te dai lovit? Renunți? Hai, mă lași. Exclus. Dacă sunt cât de cât apt – să zicem 50% – nu pot rata o cursă de genul ăsta. Ar fi păcat. Pentru că da, cum zic mereu, nu e doar despre cifre, cronometru și segmente de pe Strava. E și despre atmosferă. Despre senzația aia unică pe care o simți doar acolo, pe traseu, între oameni, când ești parte din tot haosul ăla organizat.

Apa nu va fi caldă, deci neoprenul va fi permis – ceea ce, sincer, îmi pică bine. Sper să mă țină brațele. Înotul o să fie în Marea Adriatică, iar apa sărată îmi dă un pic de flotabilitate în plus – un bonus binevenit. Nu e ca și cum plutesc ca dopul de șampanie, dar orice ajutor contează. Așa că, taică, dă din mâini, din ce-ai învățat, din ce-a rămas. Mă concentrez pe tehnica aia care nu-i nici greșită complet, nici olimpică, dar măcar e a mea. Și trag. Sper să termin în timpul regulamentar și, dacă iese un 1h45, e bine. Proba are 3800 de metri, dar eu scot mereu minim 4000, pentru că – evident – nu înot drept. Niciodată. Nu știu ce se întâmplă, dar am o atracție naturală spre curbe. Ori busola mea e stricată, ori îmi place peisajul prea mult.

Tranziția 1 o să fie în stil de moș. Nu mă grăbesc. Adică... de ce aș face-o? Nu-s acolo să bat vreun record, ci să-mi păstrez șansele reale să termin cursa cu capul și corpul întregi. Singurul lucru care m-ar putea face să accelerez tranziția e frigul. Dacă dimineața e răcoare, știu deja cum va fi: tremuri când îți tragi jambierele, îți îngheață mâinile pe cască și ai două opțiuni – ori dai tare de la început, ca să te încălzești (dar riști să te arzi prea repede), ori o iei încet și îți îngheață organele interne până pe la kilometrul 15. O dilemă clasică.

Acum, planul meu e clar: ca să iasă o cursă cât de cât în condițiile actuale, trebuie să mă calmez la bicicletă. Să uit de ideea aia romantică cu 6 ore (adică media de 30 km/h pe cei 180 km). Mi-ar plăcea, da, dar ar fi o prostie să trag de mine ca idiotul, mai ales când știu că antrenamentele n-au fost ce trebuie. În realitate, cel mai mult îmi doresc – și o zic cu mâna pe inimă – să nu fac pană. Asta e frica mea de fiecare dată. Daniel îmi zice mereu: „Nu te mai gândi la asta, că o atragi!”. Și are dreptate. Dar până intru efectiv în cursă, gândul ăla e acolo, ca o muscă enervantă pe tâmplă. După start, nu mai e timp de frici. Ești prea ocupat să pedalezi, să mănânci, să bei, să te uiți la drum și să-ți ții fundul pe șa.

Inițial, eram hotărât: merg cu TT-ul (time trial / bicla de triatlon). E arma grea, poziția aerodinamică, senzația că zbori pe asfalt. Exact ce-ți dorești pe un traseu plat ca la Cervia. Dar TT-ul vine și cu stresul lui: are baieurile lipite, și dacă faci pană, e complicat rău. Daniel îmi zice mereu: „Nu te mai gândi la asta, că o atragi!”. Și are dreptate. Dar până intru efectiv în cursă, gândul ăsta stă acolo, ca o muscă enervantă pe tâmplă.

Și așa mi-a venit ideea: cursiera. Tot roți de carbon, dar cu cauciucuri normale – simple, clare, fără bătăi de cap. Și, mai mult decât orice, m-ar ține în frâu. Pentru că, sincer, pe TT e aproape împotriva naturii să mergi încet. Dacă te așezi acolo, în poziția aia, tentația să tragi tare e enormă. Pe cursieră, ritmul e altul: mai așezat, mai controlat. Și exact asta îmi trebuie acum, când știu că nu sunt pregătit ca la carte și că adevărata luptă vine abia la maraton.

Din ce știu, traseul de bicicletă e frumos – câmpii, peisaje italiene, asfalt curat, un fel de vacanță pe două roți dacă nu te grăbești. Mi-ar plăcea să fie o cursă faină, să mă pot bucura de ea. Dacă nu mă împiedică vreo pană, o durere dubioasă sau vreo pasă proastă, îmi doresc să scot undeva la 6h30. Nu mai repede. De ce? Pentru că, exact ca de fiecare dată, cel mai important obiectiv e să rămân cu energie la proba de alergare. Acolo se decide totul. Bicla e locul unde pierzi sau câștigi resurse, nu neapărat timp.

Tranziția 2 sper să fie una în care intru cu zâmbetul pe buze și fără belele. Din nou, nu mă grăbesc. Mă mișc ca un moș atent, pentru că prefer să nu uit nimic și să mă organizez bine. Să-mi iau la mine ce am nevoie, să beau cel puțin 500 ml de izotonic, să bag un gel, să trag un pic de aer adânc și să-mi pun mintea pe modul „maraton”. Nu mă interesează să salvez 2 minute aici și să mă încurc mai târziu. Știu prea bine ce urmează.

Și de aici mai am... doar 42 de kilometri de alergare. Un fleac. Doar că vine după 8 ore de efort, deci e un fleac cu ghilimele mari. Momentul ăla când ieși din tranziție și pornești la pas de alergare are ceva bizar. Corpul e amețit de pe bicicletă, picioarele încă merg în cerc, iar tu simți că te miști cu încetinitorul. De fapt alergi, dar după 6 ore cu 30 km/h pe două roți, orice viteză ți se pare penibil de mică. Ai impresia că ești melcul cursei. Și aici vine cel mai mare pericol: dacă te lași dus de panică și accelerezi prea repede, ți-ai furat-o. Trebuie să pornesc controlat, cu capul limpede. Primii 2 kilometri sunt doar pentru adaptare – pentru ca organismul să înțeleagă că schimbă sportul, decorul și motorul. Dacă îi fac cum trebuie, am șanse mari să prind ritmul care mă duce până la final.

De aici încolo, totul depinde de cum mi-a ieșit nutriția până în punctul ăsta. Dacă am reușit să mănânc, să beau și să nu-mi stric stomacul, atunci alergarea are șanse. Dacă nu... s-ar putea să se transforme într-o cursă de supraviețuire. În mod normal, îmi propun să iau cam 3 geluri pe oră. Sună mult? Poate. Dar știu cum funcționez: când intru pe alergare, am tendința să trag. Îmi vine să măresc ritmul, să recuperez, să mă „dezmorțesc” după orele pe bicicletă. Și de multe ori chiar îmi iese. Problema e că dacă nu am combustibil în rezervor, tot ce trag pe început, plătesc cu dobândă pe final. Așa că, oricât m-ar scârbi zahărul după un punct, mă forțez să rămân consecvent. Asta face diferența.

Am de alergat 4 ture a câte 10.5 km. Le știu deja cum vin. Primele două sunt, de obicei, în regulă. Te bucuri că ești în picioare, că ai trecut de bicicletă, că publicul te încurajează. E zona aia în care încă zâmbești, mai schimbi o vorbă cu cineva pe traseu, îți mai ajustezi șapca. Și apoi... după ce „a fost ușor - a trecut”, intrăm în jocul serios.

De la kilometrul 21 încolo începe adevărata cursă. Exact ca într-un maraton clasic, prima jumătate e o iluzie plăcută. A doua jumătate e cea care te definește. Dacă acolo ții ritmul, dacă acolo reziști, dacă acolo rămâi lucid – atunci ai făcut o cursă bună. Dacă nu... poți să uiți de obiective.

Pentru mine, finalul înseamnă mult. Sper din tot sufletul să-mi iasă o alergare bună și să reușesc să scot sub 4 ore. Dar știu că nu ține doar de dorință. Ține de cât de cald o să fie afară. De cât timp pierd la punctele de alimentare. De câte ori trebuie să mă opresc la toaletă. De cum îmi gestionez energia mentală în ultimele două ture, când tot corpul urlă că ar vrea să se oprească.

Ce vreau, de fapt, să spun cu toată postarea asta e că... deși am emoții mari, încerc să adaptez lucrurile. Nu neg ce simt, nu mă prefac că totul e sub control. În ultimele zile am fost „lovit” de un virus sau ceva asemănător – habar n-am exact ce a fost, dar mi-a dat cu mine de pământ. Vineri abia am fost în stare să alerg 5 km. După primul kilometru deja transpiram ca un cal. La km 3 aveam tricoul fleșcă, ud leoarcă, și-am zis: gata, ajunge, mă întorc acasă. Când am ajuns, eram praf. Epuizat, stors, gol.

În weekend am mai lucrat, dar duminică am zis că trebuie să testez din nou. Am ieșit la alergare și a fost ceva mai bine. Am tras vreo 3 km mai intens, de m-am cam stors, dar per total am scos vreo 12. N-a fost ușor, dar măcar am simțit că organismul începe să revină. Ieri am alergat 10 km și parcă sunt alt om. Am băgat și 5 Yasso 800/400 — chinuite, ce-i drept, dar le-am dus cu un 4:07 pe mie și, surprinzător, n-am leșinat la final. Nu sunt wow, nu sunt 100%, dar suficient cât să fiu încrezător că pot duce cursa la capăt. Cu emoții mai mari ca de obicei, da — dar și cu liniștea aia mică, bună, care vine din faptul că am mai fost aici. Și am ieșit întreg.

Să-ți înțelegi limitele înainte de orice cursă e poate cel mai important pas. Nu contează câte antrenamente ai făcut sau câte ai sărit – dacă nu ești sincer cu tine înainte de start, totul se poate duce pe apa sâmbetei. Și nu spun că trebuie să fii pesimist sau să-ți analizezi viața cu lupa înainte de fiecare concurs. Din contră – am văzut oameni răciți bocnă care s-au motivat și au scos PB. Dar trebuie să fii realist. Să ai planul tău și să fii dispus să-l schimbi dacă e nevoie. Dacă nu iese cursa mâine? Nu e capăt de lume. Va ieși data viitoare.

Până la urmă, transformă totul într-o sărbătoare. Într-un spectacol. Trăiește cursa la maxim, bucură-te de atmosferă, de traseu, de oameni, de fiecare pas și fiecare kilometru.

În mintea mea, acum, e un haos ordonat. Fac și refac planuri, mă gândesc la toate situațiile care pot apărea – de parcă le-aș putea anticipa pe toate. Știu că pare ciudat să mă stresez atât, dar prefer s-o fac acum, decât să fiu luat pe nepregătite în timpul cursei. Asta înseamnă, pentru mine, respectul față de competiție: să vii cu picioarele pe pământ, chiar dacă ai mai făcut asta de 10 ori. Să știi că nicio cursă nu seamănă cu alta. Și să fii pregătit – mental, emoțional, fizic – pentru orice.

Sper ca ce-am scris aici să-ți fie de folos, dacă te pregătești și tu de o cursă sau doar încerci să-ți pui gândurile în ordine.

După ce am stat, am scris, am rescris și am corectat rândurile astea, îți spun sincer: pe mine m-a ajutat. Mult. M-a calmat. M-a așezat. E uneori nevoie să scoți tot haosul din cap și să-l pui în cuvinte ca să înțelegi ce simți, ce vrei, ce urmează. Așa că... dacă ai răbdare să citești până la capăt, îți mulțumesc. Și îți țin pumnii, oriunde ai fi pe traseu.

Pe 12 octombrie ne vedem cu bine la Maratonul București, fie că alergi cu mine spre 3h45, fie că ai un alt plan, un alt ritm, o altă luptă. Toți suntem acolo pentru același lucru: să ducem cursa și să ne bucurăm de ea.