Călătorie în sufletul Italiei, prin gusturile unui mic restaurant din București – și câteva sfaturi despre adevărata bucătărie italiană ❤️🇮🇹

Pe Strada Agricultori 136, în București, la doi pași de Bulevardul Decebal și Piața Muncii, s-a deschis un mic restaurant care pare desprins dintr-un colț liniștit al Italiei autentice. Teglia nu e un local agitat sau kitsch, ci un loc unde simți că ești invitat să mănânci „ca un localnic” (italian) – nu pe strada principală plină de turiști care devorează orice cu nume italian, ci pe acele străduțe laterale, unde aerul poartă aroma adevăratei bucătării italiene.

Atmosfera e o combinație fermecătoare între un restaurant discret, cu aer ușor sofisticat, și un bistro tradițional italian, cu farmec simplu, care te face să te simți acasă imediat ce ai pășit înăuntru. Un loc care pare că ar putea apărea în ghiduri și articole despre „eat like a local” – acel tip de experiență pe care o cauți când vrei să descoperi esența Italiei, oriunde ai fi.

Primirea a fost caldă și primitoare, cu un serviciu atent și relaxat. Ne-a servit și Sorin, chef-ul și sufletul acestui proiect, omul care a pus în mișcare tot acest univers al gustului. Am avut ocazia să facem cunoștință cu el abia la final, dar la următoarea vizită sunt sigur că voi încerca să aflu mai multe despre povestea din spatele bucătăriei și, de ce nu, să aflu câteva secrete culinare 🤭.

Eu am venit deja cu un plan clar în minte, după ce urmărisem de câteva săptămâni contul lor de Instagram, împreună cu fiica mea. Comanda a fost destul de clară: un panini Mortazza, o pizza (pe care am ales-o din mers), și două porții de paste, gata să ne poarte într-o călătorie autentică italiană.

Primul pe listă a fost panini Mortazza, care, sincer, mi-a lăsat gura apă încă dinainte să îl gust. La Teglia, panini-ul nu e doar un simplu sandwich, ci o operă de artă realizată pe baza aceleiași focaccia legendare, cu aluat fermentat 72 de ore – un proces care nu doar că aduce o textură perfectă, aerată și ușor crocantă la exterior, dar dezvoltă și aromele în profunzime, făcând fiecare mușcătură o experiență în sine.

Feliile de focaccia sunt unse generos cu un pesto delicat de fistic, o combinație surprinzător de fină, care dă un plus de prospețime și o notă ușor dulceagă. Mortadella – nu una - două, ci un strat bogat, cu feliile așezate dezordonat, așa cum fac italienii, să te asiguri că fiecare gură e plină de savoare.

Până acum câțiva ani, când am descoperit Italia, și eu făceam confuzia asta: stracciatella să fie o înghețată cu un gust fad sau slab, care nu are nicio legătură cu ceea ce înseamnă cu adevărat. În realitate, numele vine de la verbul italian „stracciare”, care înseamnă „a rupe în bucăți mici”. Stracciatella este o cremă fină, făcută din fâșii delicate de mozzarella proaspătă amestecate cu smântână, cu o textură mătăsoasă și ușor elastică care se topește în gură. Acest strat catifelat și bogat adaugă prospețime și echilibru preparatului, completând perfect aromele intense ale mortadellei și pesto-ului.

Acest panini e un exemplu de cum ingredientele simple, când sunt alese și lucrate cu atenție, devin ceva memorabil. M-a dus cu gândul la aventurile mele din Italia, când mă plimb prin piețele locale din Bari sau pe străduțele mici din Napoli care funcționează ca niște piețe improvizate. De acolo cumpăr focaccia direct de la un Don Vincenzo, mezelurile de la magazinul unui Don Alberto, iar brânza, dacă nu tot de la Don Alberto, atunci cu siguranță de la un Don Matteo 🤭. Legumele le iau direct de pe stradă, legume care au gust cu adevărat, iar ardeii „ureche de elefant” sau cum îi mai numesc, par să vină dintr-o altă lume, cu o aromă și un gust aparte. Și asta e doar începutul...

Pentru pizza, am ales Diavola – un clasic cu personalitate, care a confirmat pe deplin așteptările. Aluatul nu e nici prea subțire, nici prea gros, ci tocmai perfect, aerat și elastic, cu acea textură ușor pufoasă la mijloc și o crustă crocantă la margini. Și ideea de a o tăia cu foarfeca a adus un plus de autenticitate și amuzament – o metodă tipică în unele regiuni din Italia, care face totul mai casual și mai distractiv.

Forma pătrată a blatului, cu dimensiunile de 30x20 cm, amintește de celebra „pizza al taglio” din Roma – acea pizza servită pe felii mari, tăiată cu foarfeca și vândută la bucată, fără pretenții, dar cu un gust autentic și bogat. La Teglia, această Diavola Sbagliata este realizată cu un blat dospit și fermentat 72 de ore, care aduce o textură aerată, cu crustă crocantă și aromă profundă, greu de găsit în alte pizzerii.

Pe acest blat generos se așază roșiile San Marzano, renumite pentru dulceața și aciditatea echilibrată, fior di latte proaspăt, spianata picantă care dă un kick intens, gorgonzola ce adaugă o notă cremoasă și ușor pătrunzătoare, iar rucola aduce un contrast proaspăt și ușor amărui, care echilibrează perfect combinația.

Deși Teglia nu este o pizzerie „al taglio” clasică, această interpretare reușește să aducă spiritul acelei tradiții italiene direct în București, păstrând acel echilibru între autenticitate și rafinament.

Meniul e vast și tentant, iar această Diavola a fost doar începutul explorării – abia aștept să încerc și alte combinații care se regăsesc atât pe lista de pizza, cât și pe cea de panini.

Carbonara de la Teglia este un adevărat tribut adus tradiției italiene, gătită exact cum trebuie. Fiecare ingredient joacă rolul său perfect: guanciale rumenit lent, atât cât să-ți cânte în dinți și să ofere o textură crocantă și sărată; pecorino proaspăt ras, care aduce savoare sărată, profundă și vibrantă; și gălbenușurile care leagă totul într-o cremă fină, catifelată, ce îmbracă fiecare fir de paste cu o promisiune nerostită de gust intens și reconfortant.

Pentru cei care nu sunt familiarizați, guanciale este partea provenită din obrajii porcului, condimentată, maturată și uscată, cu o aromă intensă și o textură ce devine crocantă la gătit, oferind un gust distinct față de varianta mai cunoscută – pancetta. Pecorino, în schimb, este o brânză tare, sărată, făcută din lapte de oaie, cu o savoare puternică, esențială în rețeta originală.

Aceasta este adevărata carbonara clasică – fără smântână! Magia și arta stau în modul în care pecorino și ouăle, împreună cu puțin untură de la guanciale și apa cu amidon rezultată de la fierberea pastelor, se combină într-un sos cremos, care îmbracă perfect pastele fără să fie nevoie de adaosuri artificiale. Simplu, curat și plin de gust autentic – exact ceea ce ar trebui să fie o carbonara tradițională.

Textura pastei e impecabilă — nici prea moale, nici prea tare — iar combinația de arome creează o simfonie care îți rămâne în minte mult după ultima lingură. E un preparat care te face să înțelegi de ce carbonara este o emblemă a bucătăriei romane.

Pe lângă carbonara, am încercat și Rigatoni al Gambero – o alegere inspirată pentru cei care vor ceva puțin diferit, dar la fel de savuros. Rigatoni sunt paste scurte, tubulare, cu nervuri pe suprafață, perfecte pentru a prinde sosurile cremoase și ingredientele pline de savoare. Aici, creveții proaspeți și dovlecelul se îmbină cu un sos delicat de roșii, smântână lichidă (unul dintre puținele cazuri în care accept smântâna în paste 🤭), vin, ceapă și usturoi, iar parmezanul ras la final adaugă acel plus de finețe și intensitate.

Această combinație de ingrediente și texturi face ca fiecare furculiță să fie o experiență savuroasă, cu note ușor dulci și sărate, de la mare și grădină. Rigatoni al gambero sunt, fără îndoială, un preparat care merită descoperit pe îndelete.

Trebuie să recunosc, când am văzut meniul, am fost pe punctul să uit tot planul făcut acasă – pentru că totul mă tenta la nebunie. Deja am început să-mi notez în gând ce voi comanda data viitoare, pentru că Teglia e un loc în care vrei să guști tot, fără grabă.

Printre preparatele pe care abia aștept să le încerc se numără Rigatoni Amatriciana – un clasic roman care combină guanciale crocant, sos de roșii și pecorino, pentru un gust sărat, bogat și ușor picant, ce aduce un strop de istorie și tradiție direct pe farfurie. Apoi, Tagliolini al Tartufo, o desfătare cu paste fine, smântână lichidă și un sos cu trufe care transformă orice masă într-o sărbătoare a aromelor.

Nu lipsesc nici Panini Picante – un sandviș cu focaccia, spianata picantă, cremă de brânză, roșii uscate și fior di latte afumat, o explozie de gusturi intense și texturi contrastante. Și, desigur, Margherita con Bufala, într-o variantă impresionantă, 60 cm lungime și 20 cm lățime, cu blat, la fel, dospit 72 de ore, roșii San Marzano, fior di latte și bufala, plus busuioc proaspăt. Pentru cei care vor să testeze dacă o pizzerie chiar face pizza bună, Margherita e întotdeauna testul suprem – simplă, dar greu de egalat.

Și acum, o mică provocare pe care o lansez cu zâmbetul pe buze lui Sorin, chef-ul și sufletul locului: Aglio Olio e Peperoncino – un preparat simplu, dar atât de complicat de făcut bine încât rar îl găsești autentic, mai ales în România.

Este vorba despre spaghete amestecate cu un sos delicat, în care uleiul de măsline pur devine o pânză pe care usturoiul, învăluit într-o arsătură fină, dansează împreună cu iuțeala arzătoare a peperoncinoului. Aroma proaspătă și răcoritoare a tulpinilor de pătrunjel adaugă o notă subtilă, iar apa amidonată a pastelor – acea esență misterioasă, albă și lucioasă – este liantul care transformă ingredientele într-o emulsie catifelată, un sos divin ce îmbracă fiecare fir de paste cu grație.

Secretul e în felul în care se mișcă totul în tigaie, într-un joc aproape hipnotic de amestecare și „dat peste cap”, unde fiecare ingredient trebuie să se combine perfect, într-un echilibru fragil, dar desăvârșit. O tehnică care pare simplă, dar care cere măiestrie și respect pentru detalii – de la cantități exacte la calitatea ingredientelor.

Și eu o gătesc de multe ori acasă, dar niciodată nu știu dacă îmi va ieși sau nu. Depinde de starea mea, de atenție, de... tot. 😂

Am văzut cum se face chiar și în restaurante cu stele Michelin, unde există și varianta tradițională și cea modernă, în blender, în care fiecare element e tratat cu o atenție aproape obsesivă – usturoiul este curățat cu grijă, i se îndepărtează partea amară care poate strica gustul, iar uleiul e infuzat lent, pentru a extrage doar esențele cele mai fine. Avioane 😋.

Eu îl iubesc și îl caut mereu, iar aici, la Teglia, mi-aș dori să-l văd într-o versiune perfectă.

Sorin, dacă citești asta, ia provocarea ca pe o invitație prietenească. Știu bine de ce Aglio Olio e Peperoncino nu e în meniu – nu e un preparat prea cunoscut în adevăratul sens al cuvântului, iar mulți îl percep doar ca paste simple cu ulei, usturoi și ardei iute, fără să înțeleagă cu adevărat magia și rafinamentul din spatele lui.

Totuși, mi-ar plăcea tare mult să gust o versiune adevărată, poate chiar într-o formă mai relaxată, „de familie”, făcută de tine și echipa ta. Dacă vreodată vei avea chef să-l pregătești într-o seară specială sau la o vizită viitoare, aș fi încântat să particip și să mă bucur alături de voi de această experiență 🤭.

Îmi place să împărtășesc povești și impresii despre locurile și gusturile care mă impresionează – fie că sunt prin Italia, în alergare sau nu, sau când dau peste ceva memorabil chiar aici, acasă. Acest review e unul sincer, scris din pasiunea pentru mâncare bună și experiențe autentice.

Tu ce restaurant italian din București preferi și ce anume te-a cucerit la el? Sunt curios să aflu recomandările voastre. ☺️