E momentul acela când stau în fața mesei și mă uit la ea... la pâinea aia cu cartofi, care nu e orice pâine. Poate de la Diószegi, sau de la alt producător local. E grea, pufoasă, cu coaja rumenă, aproape lipicioasă pe margini. 

Când o apuc, simt textura densă, chiar ușor umedă în interior, cum îți promite că nu vei rămâne flămând prea curând. O rup cu grijă, iar când o scot din mână, o bucată își păstrează forma, dar știe că urmează să fie înghițită cu entuziasm.

În fața pâinii, se impune cu demnitate gulașul. Da, gulașul, așa cum îl știți cu toții, dar numele lui original e „gulyás”. Și pentru mine — ungur pe un sfert — rămâne „gulyás” (se pronunță guiaș) 🤪. 

Și nu e „gulașul clasic”, ci versiunea mea preferată, aceea cu ardei copt ce-i dă o notă afumată, cu găluști mici și pufoase care plutesc în zeamă ca niște nori moi și divini, și cu doar două cubulețe de cartofi, cât să te surprindă, să-ți aducă un echilibru. 

Când iau prima lingură, simt căldura care îmi străbate pieptul, aroma de boia dulce care te face să vrei să mai iei încă o lingură, încă una, și tot așa.

Momentul culminant vine când, pe fundalul gustului bogat, dai peste un ardei iute roșu, copt, lucios, care începe să-ți șoptească pe limbă și să-ți trezească senzații neașteptate. E o senzație care se strecoară încet, ca o atingere timidă, care se încălzește și te face să vrei să prelungești momentul. 

Nu e o explozie, e mai degrabă un flirt abia întrezărit, o promisiune subtilă că lucrurile pot deveni și mai interesante, fără să te ia prin surprindere.

Momentul culminant e când înmoi pâinea în zeama aia bogată, roșie și parfumată. Și te învăluie un amestec de dulce, afumat, ușor picant, cu un strop de untură care alunecă pe degete și te face să zâmbești în sinea ta. Pâinea se îmbibă cu zeama, se îndoaie ușor, dar rezistă să țină tot acel gust. 

Când o bagi în gură, e ca un pact între texturi: pâinea densă și gulașul fierbinte, un contrast care te face să-ți dorești ca farfuria să nu se termine niciodată.

Nu e doar o masă, e o experiență care te aduce aproape de o bucătărie dintr-un sat unguresc, cu aerul greu de afumături și amintirea a sute de cine savurate în tihnă. Pâinea asta cu cartofi și gulașul meu… sunt un cuplu pe care nu vrei să-l uiți prea curând. 

Și după ce termini, mai stai puțin, îți lingi degetele și planifici în minte următoarea porție. 🥰

...

Dacă sunteți cuminți și răbdători, într-un alt episod vă povestesc despre supa de gulii cu perișoare... fină, catifelată, cu aroma subtilă a guliei care-ți mângâie simțurile, iar perișoarele mici, delicate, se topesc în gură ca niște perle savuroase. 

Și dacă credeți că asta e tot, să știți că Borzaska, cu gustul ei ușor crocant și textura suculentă, vine să închidă cercul perfect al experienței culinare, ca un dans lent între două arome ce se completează fără cusur. Așa ceva nu se uită ușor. Pregătiți-vă să vă piardă mințile!

Doamne, ce-mi mai place mâncarea! 😂 Și cât de mult îmi place să o împart cu voi, să vă fac poftă și să vă aduc puțin din magia asta simplă, dar atât de intensă. 😋