Review altfel: Hoka Mafate X după 3 alergări pline de surprize în Insula Thassos – capre, șerpi, drone salvate, deserturi pe post de gel și porții serioase de trail pe apă și uscat

Abia așteptam să mă întorc în Thassos. Pentru unii, insula asta e doar o destinație de vacanță cu plaje și apă turcoaz. Pentru mine, e locul unde aventura, joaca și “copilăreala” se întâlnesc cu antrenamentele și poveștile de alergare care mi-au rămas la suflet. Aici am trăit două Ironman-uri “de casă”, am descoperit cele mai bune prăjituri ciudate din Grecia, am făcut cunoștință cu capre, curci, măslini bătrâni și drumuri pe care doar localnicii se încumetă.

De fiecare dată când ajung în Thassos, simt că nu există limită pentru ce pot explora. E singurul loc unde, după atâtea alergări pe asfalt, pot să mă dau jos din pat și să improvizez un traseu direct printre măslini, pe plajă sau pe cine știe ce poteci uitate de lume. De data asta am venit nu doar pentru plăcerea de a fugi, ci cu un scop clar: să testez Hoka Mafate X – o pereche de pantofi despre care am auzit tot felul de păreri, dar pe care voiam să-i pun la treabă pe bune, pe trailul adevărat, nu la mișto prin parc.

Am făcut trei alergări total diferite, fiecare cu vibe-ul ei: una cu praf, serpentine și animale domestice pe traseu, una cu urcări zdravene prin Kazaviti și una pe malul mării, cu stânci, apă și salvare de dronă la pachet. Nu-s vreun expert în trail, dar știu ce înseamnă să pui un pantof la încercare pe bune, în condiții reale, fără menajamente și fără PR de vitrină. Așa că dacă vrei să citești un review “din teren”, cu toate pățaniile la pachet, ești fix unde trebuie.

Despre Hoka Mafate X

Tip pantof: Trail running, pentru teren variat – nu pentru plimbat pe bulevard.

Greutate: Aproximativ 340g (mărimea 42 2/3). Nu e “pană”, dar nici “cărămidă”. La alergare, îl simți ușor, fără senzația de bocanc, chiar și după 20 km pe piatră și nisip.

Drop: 8 mm – adică diferența dintre călcâi și vârf. Piciorul stă “natural”, fără să forțeze glezna. Foarte ok pentru stabilitate și viteză la vale.

Stack (talpă): 48 mm în spate, 41 mm în față – talpă groasă, perfectă pentru amortizare pe pietre, rădăcini și drumuri forestiere. Nu simți fiecare pietricică, dar nici nu sari ca o căprioară cu pernă la picioare.

Talpă exterioară: Vibram® Megagrip. Nume pompos, dar pe bune: nu aluneci nici pe piatră udă, nici pe noroi. Grip-ul chiar face diferența, nu doar în reclame.

Profil crampoane: 5 mm – crampoane serioase, care mușcă bine pe orice: pământ, nisip, pietriș. Am trecut cu ei prin apă și n-au pierdut aderența niciodată.

Material upper: Mesh tehnic, rezistent și respirabil. Picioarele nu-ți coclesc, se usucă rapid după orice bălăceală accidentală, iar întăririle pe zonele expuse la zgârieturi (gen stânci, crengi, capre curioase) chiar contează.

Sistem șireturi: Clasic, fără complicații inutile – țin piciorul ferm, nu se desfac la fiecare 3 km.

Formă: Lejer pe antepicior, dar nu e “papuc de casă”. Potrivit și pentru picioare late, fără să te simți ca într-o bărcuță.

Guler/călcâi: Întărit moderat – nu sapă la tendon și nici nu fuge de pe picior pe coborâri abrupte.

Pe scurt:

Hoka Mafate X nu e pentru alergătorii de salon sau hipsteri de asfalt. E făcut să reziste la bătăi, să treacă prin noroi, nisip, păduri și să rămână “calm” și pe piatră udă. Gripul m-a surprins, ventilația și uscarea rapidă m-au salvat pe caniculă, iar amortizarea nu e nici prea moale, nici prea tare – fix unde trebuie pentru “aventură fără griji”.

POVESTEA 1 – Plantațiile de măslini, serpentinele și întâlnirea cu un șarpe (Aderență & Stabilitate)

Abia așteptam să dau prima alergare în Thassos. Venisem cu o zi înainte și deja mă rodea nerăbdarea de zici că aveam furnici în papuci. Nu e prima dată când mă trezesc dimineața cu chef să fug direct de la hotel, dar aici, între Skala Rachoniou și Skala Prinos, totul capătă alt gust. Ai 100 de metri de asfalt, cât să-ți dezmorțești gleznele, și gata, intri în alt film: printre plantații de măslini bătrâni, cu drumuri de pământ pe care doar utilajele agricole sau mașinile vechi de-ți plâng ochii mai calcă. Mirosul? Fix cum mi-l aminteam – un amestec ciudat, dar perfect: iarbă udă, măslini, smochine verzi pe ici, pe colo și, evident, capre (că doar nu se poate altfel).

Drumul se strecoară printre măslini bătrâni, fiecare cu țeava lui de irigație înfășurată la rădăcină, ca un fel de hula-hoop improvizat. Printre ele, doar praf, smochine, iarbă udă și capre care-ți taie calea ca și cum ar fi acasă (și chiar sunt). Liniștea e spartă din când în când de un ‘behe’ de la vreo oaie rătăcită sau de clinchetul clopoțeilor agățați la gâtul caprelor.

Îmi croiesc traseul mai mult după hartă, dar harta nu are nicio treabă cu realitatea: drumul de pe GPS se termină brusc, mă trezesc traversând un fel de albie uscată și ajung iar printre măslini mai tineri – cam ca mine, așa, cu spirit de copil. Trec de o biserică, urcările se-ntețesc, dar am chef și măcar am aderență maximă, că altfel aș fi scos niște perle de înjurături.

La km 3, dau de o groapă de gunoi – bonus olfactiv, ce să mai. După care, hop, înapoi la peisaj de carte poștală. De la km 4, urcarea devine serioasă, cu nisip amestecat cu piatră colțuroasă, drum de să-ți testezi tendonul și răbdarea. Pantofii? S-au lipit efectiv de sol. Oricât de alunecoasă era panta, unde puneam piciorul, acolo rămânea. Fără să exagerez – nu e reclamă, nu e poveste, e realitatea unui tip care a văzut și altfel de pantofi “buni doar pe uscat”.

Pe la mijloc de urcare, hop și un șarpe zdravăn. N-am stat la discuții, am băgat viteză ca Road Runner – bip bip și nor de praf în spate, să rămână șarpele mască. Chiar mă gândeam: uite că până și la fugă pe trail, Mafate X țin la viteză, nu doar la stabilitate.

Eram pe punctul să regret că am uitat bețele de trail. Noroc că urcarea s-a domolit fix la timp, am intrat într-o poiană de pini (mirosul ăla de pin proaspăt te unge pe suflet) și am putut să trag sufletul și să simt, la propriu, că n-o să mă opresc până nu se termină apa din flask.

Coborârea e alt film. În Thassos, pantele la vale sunt făcute parcă special să-ți testeze genunchii și pantofii. Aici Mafate X chiar m-au surprins: nicio clipă nu am simțit că pierd controlul, fie că era piatră, praf sau nisip. Aderență maximă, tălpi care țin și pe partea uscată, și pe zonele mai umede, și la ruperi de ritm. Nu mi-a fugit piciorul nici măcar o dată, deși – știm cu toții – eu nu-s cel mai “elegant” pe coborâri. Pe scurt, dacă la deal te simți capră, la vale n-ai nicio șansă să devii cartof.

În Rachoni, am intrat pe o parte de sat pe care nu o mai văzusem: case mici, curți cu flori, un colț de insulă unde timpul pare că stă pe loc. Am prins și o cismea fără apă (asta e, karma de alergător fără geluri la el), așa că am ținut-o din aproape în aproape spre Skala Rachoni, direct la cafeneaua mea preferată. Portokalopita – prăjitura aia grecească umedă, cu blat pufos și sirop de portocale, dulce fix cât trebuie – și un ristretto. Am simțit că mi-am revenit instant.

Ultimii kilometri – direct pe malul mării, cu soarele sus, nisip ud și uscat, un pic de apă, un pic de “hai să văd dacă se usucă pantofii repede”. Răspuns: da. Nici n-am apucat să mă plictisesc și erau deja uscați, de parcă n-aș fi făcut niciun “loci-loci” în apă.

La final, când am ajuns la hotel, am tras linie: 20 km de trail, nicio trântă, zero bătături, zero motive de nervi. În ziua în care am făcut 20.000 de fani pe Facebook, pantofii ăștia au bifat pentru mine toate casetele: aderență beton, stabilitate pe urcări și coborâri, confort pe distanță lungă, zero “marketing”. Pe scurt, la primul test adevărat, pantofii ăștia mi-au dat chef să-i port și la următoarea nebunie.

POVESTEA 2 – Kazaviti, urcarea serioasă și bețele uitate (Amortizare, susținere & cum să-ți faci curaj pe trail)

Mă trezesc devreme, cu chef să dau blană la deal – a doua zi de test pentru Mafate X. De data asta nu mai plec direct de la cazare, ci iau mașina până în Kazaviti, satul ăla care pare rupt din altă epocă: case de piatră, terase umbroase, aer de munte și restaurante unde se laudă cu cea mai bună ciorbă de cap de miel din Thassos. N-am prins-o nici anul ăsta, dar nu-i bai – am alte planuri.

Îmi pregătesc rucsacul, scot bețele... și aici începe circul. Mă uit la ele de parcă n-am mai văzut niciodată un sistem de blocare – nici cu tutorial de pe YouTube nu m-am descurcat, pentru că telefonul mi-era tăiat 😂. Uitasem să plătesc factura, o plătisem de pe WIFI-ul de la hotel înainte să plec, dar nu se reactivase. Mă ia cu o ușoară teamă: să mă avânt pe munte fără bețe și fără telefon? Ei, până la urmă, mi-am băgat picioarele în toate temerile și-am plecat. Nu mă las eu intimidat de niște bățoace și un semnal lipsă! 🤭

Primii 500 de metri sunt încălzire: piatră cubică, ciment crăpat, urcare direct din prima. Încep să intru în mood și-mi dau seama că aici nu e loc de mofturi – Kazaviti îți dă de toate: nisip fin, praf, pietriș, bolovani cu colțuri, “bombonele” de capre și oi (că nu știe nimeni ce face drumul mai moale, talpa pantofului sau aceste mici “cadouri” locale 😂). Vegetația e de la tufăriș până la pini, iarbă arsă de soare și tot felul de arbuști ascuțiți, ca să simți că e trail pe bune.

Urcarea te duce de la 200m la aproape 900m altitudine. Drumuri șerpuite (aici parcă insula are chef să-ți arate cât de mic ești), cu valea și marea în zare, totul luminat de soare și miros de pin proaspăt – senzația aia de “off-road” autentic. Când simți că ți se termină energia, fix atunci vine și o zonă cu pădure de pini, umbră răcoroasă și teren moale. Am simțit că îmi revin, așa că am ținut-o tot înainte până la km 10, cât aveam în plan să urc.

Apropo de apă: strategia mea era simplă – am două flaskuri, când se termină primul, mă întorc! Am gestionat-o de minune, deși la deal parcă am băut mai puțin decât pe coborâre. Pe soare, nu iartă nimic. Noroc cu bucata de pădure și cu un pic de inspirație la gestionarea lichidelor.

Coborârea a fost, poate, cel mai fun din toată ziua. N-am mai uitat gelurile acasă, așa că mi-am făcut “nutriție ca la carte” – unul la km 5, altul la 8, apoi din 4 în 4. Am alergat ca un căprior dezlănțuit, atent la fiecare piatră, cu adrenalina la maxim. Pantofii s-au simțit excelent: stabili pe teren variat, amortizare clar peste așteptări pentru un pantof de trail, fără alunecări, fără senzația că dansez pe praf sau pietriș. Pe coborâre, pantofii chiar mi-au dat impresia de control și “joacă” – genul de încălțăminte cu care poți să faci și topaieli, ruperi de direcție, și să tragi tare fără să-ți fie frică că pierzi contactul cu solul.

Am ajuns la mașină încălzit la maxim, dar noroc cu cișmeaua cu apă rece ca de izvor și niște viespi binevoitoare, care au primit și ele partea lor – pace, dom’le! Liniștea de după o alergare ca asta e greu de descris: simți că ai bifat ceva ce n-ai mai făcut în Thassos, simți frica depășită (nu e ușor să alergi fără semnal sau fără bețe când nu ești născut pe munte, deși după vreo oră semnalul a revenit 🤭), dar și mulțumirea aia de “băi, am făcut-o!”. Oricât de mult mi-e dragă insula, încă îmi dau seama că am mereu ce descoperi – și, da, pantofii ăștia m-au ajutat să-mi iau “doza” de trail fără să trag nicio trântă, nici pe urcare, nici pe coborâre.

Apropo, la un moment dat am auzit un sunet ciudat, ceva ce semăna cu un șarpe cu clopoței. Era doar un zornăit, dar instinctul meu de “băiat crescut la oraș” a băgat un pic de frică în mine. Am trecut mai departe cu atenție, gândindu-mă la toți alergătorii de trail care par atât de zen prin păduri. Ei, și eu am avut momentul meu de curaj. Exact ca atunci când am alergat singur prin Malta, în beznă. Mă bucur că nu m-am lăsat și că am dus totul la capăt. Asta înseamnă, pentru mine, trail running adevărat – nu perfecțiunea, ci bucuria de a ieși din zona de confort, cu toate stângăciile și surprizele pe care ți le aduce.

Te țin pe linia de plutire cu trailul, dar nu te fac să crezi că ești cine știe ce “elite”. Mafate X sunt pantofii care te țin acolo, aproape de natura adevărată – fără mofturi, fără scuze. Din păcate, nu alergă singuri. 😂

POVESTEA 3 – Malul mării, stânci, apă și drona rebelă (Grip pe umed, drenaj & fun maxim)

Ultima alergare din Thassos a fost ca o ieșire la joacă, chiar în dimineața când trebuia să plec acasă. M-am trezit cu chef de tras o tură “altfel” – pe malul mării, cu plan clar: Skala Prinos – Skala Rachoni – Pachis – Glyfoneri Beach și retur. Nor, vânt, răcoare, marea agitată… genul de vreme care te trimite la cafea, dar pe mine m-a împins spre “testul suprem”: alergat prin apă, pe stânci ude, să văd cât țin pantofii și cât țin eu la joacă.

Chiar după taverna Vicky și Papu Beach, am găsit o zonă cu apă mică peste pietre mari, unde am putut “alerga pe apă” – nu ca Iisus, dar aproape, și oricum mai natural decât la orice reclamă la pantofi “waterproof”. Senzația a fost genială: apa caldă, picioare ude, dar Mafate X s-au ținut ca lipiți de piatră. Gripul pe umed? Fără nicio emoție – am sărit dintr-o piatră în alta, fără să simt că mă joc cu norocul. Faza tare e că, după câțiva metri de bălăceală, pantofii s-au uscat singuri aproape cât ai zice “dronă”.

Că tot vorbim de dronă… am avut și un moment de “adrenalină”: am încercat să filmez un cadru de sus, dar vântul i-a dat planurile peste cap. Drona s-a dus dincolo de ponton, și n-a mai găsit zona de aterizare. Noroc cu reflexele de alergător – am intrat în apă până aproape de brâu și am reușit să o salvez la limită. Să vezi “follow me” pe bune, nu din telecomandă!

Alergarea a continuat ca un mini-explorator: printre copaci rupți pe plajă, printre stânci ascuțite, uneori pe nisip, alteori prin apă până la genunchi, râzând de unul singur ca un copil scăpat la joacă. Pantofii? Nici urmă de alunecare, nici pe stâncă udă, nici pe nisip, nici în apă. Drenajul și mesh-ul și-au făcut treaba: după câteva minute de bălăceală și alergat pe uscat, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic – uscarea a fost surprinzător de rapidă, iar nisipul nu s-a “încăpățânat” să stea în pantofi, cum pățești la alte modele.

Până la Pachis și Glyfoneri Beach, m-am simțit ca într-o poveste: oameni mirați (“ăsta de unde a ieșit, din apă direct?”), eu fericit că pot să combin trail, beach run și un strop de swimrun, totul într-o singură tură. Înapoi, pe același traseu, cu vremea din ce în ce mai bună, iar la final am tras linie: Hoka Mafate X nu sunt doar pantofii de “munte”, ci și de mal de mare, nisip, stâncă udă, apă și distracție pe bune.

Nu pot să zic că m-am îndrăgostit de trail, dar senzația de libertate, copilăreală și aventură m-a făcut să vreau să revin. Am descoperit trasee noi, am testat pantofii “la limită”, am salvat drona și m-am bucurat că n-am nicio bătătură, niciun nerv ciupit, doar chef de și mai mult.

Concluzie de tură: dacă ai chef de explorare, joacă, sărit prin apă și peste stânci, Hoka Mafate X te țin acolo, cu zâmbetul pe buze, indiferent cât de “tricky” e terenul.

Ce mi-a plăcut la Hoka Mafate X:

Aderența: Grip-ul pe piatră, praf, nisip, pământ, stâncă udă sau uscată – serios, nu mi-a fugit piciorul nici unde era “loc de cascadorii râsului”. Vibram Megagrip chiar face ce promite.

Amortizarea: Talpa groasă îți ia din șocuri fără să te transforme în plăpând de pădure. Poți să bagi și coborâri pe piatră sau urcări abrupte fără să simți fiecare pietricică în talpă.

Stabilitatea: Nu te aruncă în toate direcțiile, chiar dacă pui piciorul strâmb. În special pe coborâri abrupte sau când alergi pe off-road “adevărat”, pantofii stau pe traiectorie, nu derapează.

Drenajul și uscarea: După ce ai alergat prin apă, bălți sau ai intrat “de fraier” până la genunchi, nu rămâi cu balta în pantofi. Mesh-ul se usucă repede, iar nisipul nu stă la party înăuntru.

Confortul: Nici bătături, nici zone de presiune ciudate, nici “plutire” în pantof. Te simți în siguranță, dar nu ai senzația că porți bocanci. Buni pentru picior lat, dar stau ok și pe picior normal.

Versatilitatea: Poți să-i bagi la orice – munte, pădure, plajă, stânci, chiar și asfalt dacă te prinde vremea pe drum. M-au ținut și la joacă, și la alergare serioasă.

Ce poate deranja (pentru unii):

Greutatea: Pentru obsedații de ultra-light, nu e cel mai ușor pantof de pe piață (dar după 20 km de trail, n-am simțit vreun handicap). Totuși, mai ușori decât Bondi X 🤭

Rigiditatea: Talpa groasă e foarte stabilă, dar nu e la fel de “maleabilă” ca modelele de șosea – dacă vrei să simți fiecare denivelare, nu-i pentru tine.

Look-ul: Nu e pantof de “fashion week”, cu linii fine. Arată “serios”, ca și cum are treabă pe munte, nu la plimbare.

Prețul: E pantof premium, nu te păcălește cu oferte “2 la preț de 1”. Însă chiar oferă ce promite.

Pentru cine e gândit Hoka Mafate X:

Alergători care vor siguranță pe orice teren: Dacă ești ca mine și vrei să te dai și pe munte, și pe plajă, și să te întorci cu toți dinții întregi, ăsta e pantoful.

Exploratori de trasee necunoscute: Dacă-ți place să o iei prin locuri unde harta se termină și aventura începe, ai partener serios.

Oameni care vor confort + protecție la distanță lungă: Nu simți piatra sau rădăcina, dar nici nu ești rupt de sol ca într-o barcă.

Concluzie personală – Ce am învățat, ce-aș face altfel, recomandare

Trei alergări în Thassos, trei povești, vreo zece “mini-pățanii”, o dronă aproape naufragiată, două bețe uitate și vreo sută de capre curioase – așa a arătat testul meu cu Hoka Mafate X. Dacă mă întrebi ce mi-a rămas după toată experiența asta, e simplu: pantofii ăștia chiar știu să stea cu tine când e greu și să-ți dea chef să te mai întorci o dată pe traseu, doar ca să vezi ce mai pot.

Nu m-am îndrăgostit subit de trail running, dar am descoperit plăcerea de a “alerga pe oriunde”, de a explora fără frică de teren sau vreme, de a-mi permite să mă comport ca un copil scăpat la joacă, fără să număr kilometri sau să mă gândesc la pace și recorduri. Ce-aș face altfel? Data viitoare mi-aș aminti să iau gelurile și cum să-mi montez bețele. Dar altfel… n-aș schimba nimic din ce a ieșit aici.

Recomandare sinceră: Hoka Mafate X nu e pantoful de vitrină sau de strâns like-uri la poza cu outfit. E pentru cei care vor să iasă din asfalt, să prindă curaj pe poteci, să exploreze, să râdă de propriile bâlbe și să se întoarcă acasă cu chef de povestit. Dacă vrei un pantof care să nu te lase baltă nici când sari prin apă, nici când te ia panta la rost, nici când drumul se termină pe hartă… dă-i o șansă.

Alergarea rămâne, pentru mine, un pretext să descopăr locuri, oameni, prăjituri noi și să mă țin în priză. Thassos rămâne “acasă” pentru toate experimentele astea. Iar Mafate X… au câștigat bilet de întoarcere la următoarea joacă. Poate și pe alte insule. Poate și cu mai mulți kilometri, cine știe? Important e să ieși la treabă, să încerci și să-ți găsești propriul “trail”.

Să ne auzim cu bine, cu picioarele întregi și pantofii curați… cel puțin până la următoarea baltă!