🏃‍♂️Pacerul: cel mai bun prieten sau inamicul din umbră? Ce e, de fapt, un pacer, dom’ne? 😁

Când am fost pacer prima dată la Cluj, în 2019, m-am simțit ca și cum aș fi avut în spate o echipă de oameni care alergau toți cu ochii pe ceasul meu. Și un pic așa și era. Aveam în mână baloanele de 3:30 și în stomac niște fluturi de parcă aș fi luat startul la Campionatul Mondial de “să nu dezamăgești pe nimeni”. Dar emoțiile au trecut rapid și mi-am văzut de treabă.

Pentru cine nu știe: un pacer e un alergător care își asumă o misiune. Nu, nu de tip “Tom Cruise în misiune imposibilă”, deși uneori așa se simte. Ci una simplă în teorie, dar delicată în practică: să ducă o cursă într-un timp fix, cu ritm constant, astfel încât alții să poată alerga lângă el fără să-și bată capul cu calcule, ceasuri și crize de nervi când văd pace-ul oscilând între 4:30 și 6:00.

Pacerul e, practic, un metronom uman cu vestă, velă și zâmbet. Sau, mă rog, cu o expresie semi-relaxată, pentru că n-ai voie să pari că te chinui. Teoretic nici nu se pune problema să te chinui, dar nu știi niciodată ce zi prinzi. 🤭 Dacă ai steag sau velă în spinare, deja devii punct de reper pe kilometri întregi. Lumea se uită la tine, te întreabă “mergem bine?”, te întreabă ce geluri folosești, unii vor să stea de vorbă, alții doar să respire ritmul tău. Și tu trebuie să le oferi tot ce poți — fără să uiți că, până la urmă, tu alergi și pentru tine. Da, știu, treaba ta e să ții ritmul nu să=i distrezi, dar nici robot nu poți fi, iar mie îmi place să trăncănesc. 😂

Când am fost pacer la București în 2022, am descoperit o nouă dimensiune: vela aia din spate, prinsă într-o vestă cu aspect de tortură medievală, care te transformă într-un fel de far călăuzitor. Doar că ești un far care transpiră, glumește cu oamenii, mai dă sticle de apă pe traseu și încurajează necunoscuți la km 36 când vor să se lase.

Ce face un pacer bun

Un pacer bun nu e cel care aleargă exact cu 5:19 pe km. Deși, da, dacă ai steag de 3:45, ar fi ideal să nu ieși la final cu 3:38, că n-ai venit să-ți iei PB-ul pe spinarea altora. Dar mai important decât ceasul e cum ești cu oamenii. Că, până la urmă, pentru ei alergi.

Pacerul bun e ca o combinație între Waze, playlist de motivație și barman de noapte bună. Nu vorbește continuu, dar când o face, o face fix cum trebuie: “Mai avem 100 m până la apă”, “Hai că mai e un km și intrăm în umbră”, “Trage aer adânc, pui de dac, că Splaiul abia începe”, sau... "Ce-a fost ușor a trecut. De acum începe adevărata cursă". 😁 Asta dacă vrei să râdă. Dacă vrei să tacă și să te urmeze, trebuie doar să fii constant. Ritmul e mesajul.

La București 2023, după ce Vali (co-pacerul și prieten bun) s-a prăbușit la km 21 din cauza unei gripe enervante, am rămas singur cu vela fluturând și cu o gașcă de vreo 10-15 oameni care deja îmi știau vocea. Le ziceam “atenție, urmează soare”, și trăgeau toți pe stânga după umbră. Îi avertizam că “urmează 7 km fără punct de hidratare” și își luau două sticle. Glumeam când scoteau perle de genul “nu mai pot, dar trag de mine” – și le răspundeam ceva de genul “perfect, că altfel alergam singur și-ar fi fost păcat”. Râsul prinde când picioarele urlă.

Un pacer bun îți arată că nu ești singur. Că nu doar tu suferi. Că și el e acolo, suferă cu tine, dar se ține de plan. Și dacă el poate, parcă poți și tu.

Ce NU e treaba pacerului 

Pacerul nu e nutriționist. Nu e acolo să-ți spună la ce kilometru să-ți iei gelul și nici să-ți dea indicații despre ce să mănânci la mic dejun cu 3 ore înainte de cursă. Dacă-l întrebi, s-ar putea să-ți spună ce face el – așa, ca între alergători – dar nu te baza că știe fix ce merge la stomacul tău. Dacă tu bagi gel cu mentă și cafeină la km 28 și apoi îți vine să alergi spre cortul SMURD, nu da vina pe el. El doar aleargă.

Nu e nici iepuraș de sprint pe final. Asta trebuie să o zic apăsat. Dacă vezi pacerul că, la km 39, nu accelerează sau o lasă mai moale (cu câteva secunde per km), e pentru că trebuie să mențină ritmul constant, nu să tragă de oameni ca să le iasă lor 3:43:41, sau 3:44:27, sau 3:44:59. Când i-am văzut pe unii, anul trecut la București, cum mă priveau întrebător: „Nu mărim și noi un pic pe ultimii 2 km?” — mi-a venit să le zic: „Eu sunt pacer, nu leu scăpat în savană.” 🤭 Dacă mai ai energie, dă-i blană! Pacerul rămâne acolo, nu-i abandonează pe ceilalți care încă trag din greu să nu piardă timpul propus.

Oricum, cu 5 km înainte de finish sau la intrarea pe Bulevardul Unirii, mereu le spun: „Care simte că mai are energie, dă-i blană, că mai scoți un minut.”

🔥 Momentul în care am înțeles ce înseamnă “echipă”

Am făcut eu asta o dată, când alergam să scot primul meu 3:30. Mi-a spus Cătălin (Sânpetrean) treaba asta. Și m-am dus ca din pușcă. Picioarele încă ascultau, pulsul era pe margine, dar în minte îmi suna clar: acum sau niciodată.

Am ținut ritmul cât am putut, dar pe ultima linie înainte de finish — unde mai erau vreo 100 de metri, dar păreau 500 — m-a ajuns realitatea din urmă. Și pacerii. Cătălin și Andrei (Mogâldea), celălalt pacer de la 3:30, alergau fix în spatele meu. Nu mai aveam nimic în rezervor. Nici măcar aplauzele din margine nu le mai auzeam clar.

Și fix atunci am simțit două mâini pe spate. Nu agresive, nu forțat. Două palme ferme, calde, care mi-a spus fără cuvinte: Ești acolo. Mai e un pas. Hai!

M-au împins, la propriu și la figurat, pe ultimii metri. Și am trecut linia cu ochii umezi, dar cu inima cât tot bulevardul Unirii. A fost unul dintre momentele alea rare în care nu mai eram doar un om care vrea un timp. Eram parte dintr-o echipă, dintr-un efort care nu mai ținea doar de mine. Și asta, pentru mine, face toată alergarea să merite.

Și mai e ceva important: pacerul nu e babysitter emoțional full-time. Adică da, o să-ți zică o glumă, o încurajare, o ironie sănătoasă. Dar dacă tu ai chef să te descarci despre cum ți-a zis un coleg că n-ai față de sub 4 ore sau că ai visat că te lasă gelul fix înainte de km 30… s-ar putea să nu-ți țină loc de terapeut. 🤭 Nu din răutate, ci pentru că, între ținut ritm, uitat la ceas, împărțit apă (nu e obligat s-o facă) și salutat voluntari, și el e tot într-un maraton. Nu pe canapea, la un ceai cald.

Cum să alergi cu un pacer fără să-i faci viața un coșmar 

Primul lucru pe care trebuie să-l știi, și te rog să-l ții minte ca pe PIN-ul de la card: pacerul NU aleargă după ceas. Nici după al lui, nici după al tău, nici după ăla de pe Arcul de Triumf. 😂 Alergăm după brățara de timpi – un soi de hartă temporală cu borne din 2 în 2 kilometri, care ne spune unde trebuie să fim ca să terminăm în 3:45. Acolo scrie negru pe alb: la km 10 trebuie să ai, să zicem, 52:00. La km 20, 1:44:00. Asta-i busola noastră. Ceasul ne ajută, da, dar e doar un instrument. Nu e biblia ritmului.

Știu, toată lumea vrea să vadă 5:19 pe ceas. Dar ghici ce? În realitate, nici cursa nu are mereu fix 42.195 metri pe GPS-ul tău. Pentru că nu alergi singur, pe mijlocul drumului, pe trasa ideală. Mai schimbi banda, mai ocolim un grup, mai luăm o curbă mai larg. Și uite cum, pe final, ai cu 200-300 de metri în plus. Care trebuie scoși tot în timpul de 3:45. De asta, uneori vei vedea pacerul alergând cu 5:17 sau chiar 5:15. Poate mai scapă un 5:10 pe o coborăre. Nu, nu s-a grăbit. Nu, nu vrea să te saboteze. Doar își face treaba.

Așa că te rog ceva: nu-l înțepa verbal când vezi că pacerul e mai alert. Nu-l întreba la fiecare km: “Nu alergăm prea tare?” Nu-i spune “eu zic că mergeam mai bine cu 5:20”. Nu-l acuza că de asta ți-e greu. Pentru că, sincer, dacă începi să te frustrezi din cauza lui, tot tu o să ai de suferit. Nu pentru că te ignoră (deși s-ar putea să o facă după a treia întrebare), ci pentru că îți dai singur foc la moral.

Și, poate mai important decât atât: strici vibe-ul și pentru ceilalți. Într-o gașcă care merge bine și are încredere în ritm, ajunge o remarcă gen “eu zic că-i cam repede” ca să se instaleze îndoiala. Și pe urmă încep scuzele: “Poate nu sunt eu în formă”, “poate am băut prea puțină apă”, “sigur ne duce prea tare și o să crăpăm la km 30”. Pacerul nu doar că trage ritmul, dar și ține grupul închegat, psihologic. Sau cel puțin încearcă. Dacă începi să-i furi din încredere, îi sabotezi și pe ceilalți — fără să-ți dai seama.

Dacă simți că nu-ți priește ritmul, e perfect în regulă să o iei înainte sau să rămâi în urmă. Dar dacă ai ales să alergi cu un pacer, fă-o cu încredere. Nu cu suspiciune și certuri imaginare pe kilometru. Nu-ți pierde energia cu gânduri gen “merge prea tare”, “ăsta ne termină”, “n-are ceasul bun”. Niciun pacer cu experiență nu vine la cursă să-și bată joc de oameni. Vrem să vă iasă timpul. Chiar ne pasă.

Povești de pe traseu 

La București, în 2023, l-am cunoscut pe Bartosz, un alergător din Polonia care m-a abordat înainte de start cu un accent adorabil și o pronunție care făcea numele lui să sune de parcă a fost compus într-o sesiune de Scrabble. Mi-a spus de vreo trei ori cum îl cheamă, dar cu sinceritate îți zic: habar n-aveam nici după ce am trecut linia de sosire. Însă știam clar că vrea să alerge cu mine și să termine sub 3:45.

Pe traseu ne-am mai conversat, în pauzele de respirație, iar prietena lui — care NU era echipată de alergare — alerga pe lângă noi și-l filma. La un moment dat, m-am uitat la ea cum zburda în adidași casual și i-am zis: „Tu alergi mai bine decât noi, ar trebui să fii parte din competiție”. 😁 A zâmbit, a filmat și a dispărut, ca un ninja cu telefon.

Tot în gașca de 3:45 era și Ionela, la primul ei maraton. Genul de om care, de la km 5, zici că se încărca din energie solară, și până pe la km 31 când, dintr-o dată, o aud în spate: „Gata, nu mai pot, mi s-a terminat bateria.” Am strigat-o să vină lângă mine, am început să-i vorbesc, să-i dau din calmul meu (cât mai aveam) și, încet-încet, s-a pus din nou în mișcare. Avea o determinare pe care o simți rar — genul de om care nu zice „nu pot” decât ca să te păcălească înainte să te uimească. 😍

La final, cu 700 m înainte de finish, fix când ne pregăteam de linia dreaptă, amândoi – și Ionela, și Bartosz – fac crampe. Zici că s-au sincronizat ca niște dansatori de flamenco în suferință. Nici nu mai știu ce le-am zis, probabil ceva cu „hai, hai, e doar durere, nu divorț”. Bartosz a tras tare, s-a dus. Ionela a rămas cu mine. Ultima curbă, apoi Piața Constituției. Și când a văzut finishul… a urlat de parcă scăpase dintr-o închisoare emoțională: „Am reușit, am reușit!”. N-ai cum să nu plângi un pic pe interior când vezi momente de-astea...

Tot în gașca de 3:45 era și Adrian, la primul lui maraton. Liniștit, concentrat, cu o privire care spunea “n-o să mă opresc, orice-ar fi”. Trăgea din greu, iar la un moment dat am aflat și de ce: avea dureri serioase, o posibilă apendicită, ceva ce ar fi oprit pe oricine altcineva. Dar nu și pe el. Am trăncănit puțin pe traseu, și m-a uimit cât de clar avea în minte obiectivul — nu timpul, ci faptul că voia să termine. Orice ar fi. La final, l-am felicitat și i-am spus sincer: „Dă-mi și mie un pic din încăpățânarea ta. Mi-ar prinde bine la Ultrabalaton”.

Și ca să mă întorc puțin în timp: la Cluj, în 2019, a fost prima oară când am fost pacer. Venisem încrezător, că eram anunțați trei paceri pe timpul de 3:30. Când am ajuns să-mi iau baloanele… supriză: eram singur. Eu cu steagul, eu cu presiunea, eu cu toți cele 42 de kilometri în față. Am zâmbit, mi-am pus brățara, am verificat ceasul și m-am aruncat în cursă. Țin minte că după start, emoțiile au dispărut ca o aplicație nefolosită. Am intrat în ritm și am văzut cum se strânge lumea lângă mine. La final, cred că vreo 15 oameni au terminat sub 3:30 – unii râzând, alții în tăcere, dar toți recunoscători. Și eu? Eu am terminat cu inima plină și cu un timp aproape perfect: 3:28:26.

La Cluj, într-una din edițiile recente, am alergat alături de o gașcă care m-a făcut să mă simt în tabăra greșită. Erau toți la primul lor maraton, majoritatea în jur de 30-35 de ani, și alergau de parcă făceau asta de-o viață. Cu plan, cu nutriție gândită, cu lecțiile învățate de pe YouTube și din cărți, nu din “bătălii de pe front”. Și totuși, au dus cursa impecabil. S-au ținut de plan și mulți dintre ei au scos sub 3:30. Nu știu ce e mai enervant: că le-a ieșit, sau că nu păreau deloc traumatizați. La primul meu maraton… eram terminat. Ei? Zen. 😂

La București, în 2022, alergam pentru prima dată ca pacer, în București, cu vesta aia de... cum să-i zic frumos... „vestă tactică de luptă în deșertul urban”, cu steagul fluturând în spate. Nu mai erau baloanele drăguțe de la Cluj. Acum aveam o velă prinsă în niște prinderi cam militărești, și niște fâșii care, fără kinesio tape pe ceafă, ți-ar fi iritat gâtul mai rău decât o zi de muncă cu șeful în ceafă.

Colegul meu, Ionuț – pacer veteran – mi-a arătat cum se pune vesta. Oana mi-a pus kinesio tape cu atâta grijă pe ceafă de zici că urma să intru în ring, nu în maraton. Și da, mi-a salvat pielea. La propriu.

Cursa a fost cu de toate: zâmbete, căldură în creștere, puncte de hidratare pe care le luam în stil „mâna greblă” – 3 pahare în stânga, 2 în dreapta, unul pe piept, altul pe ceafă. Grupul de 3:45 a fost viu și gălăgios în prima parte, apoi a început să se decanteze ca o cafea turcească pe final. La km 35 am pierdut aproape pe toți. Dar, cumva, de la km 39 am început să culeg alergători din „zona gri” – ăia care porniseră prea tare, dar încă mai aveau scânteie.

Țin minte doi tipi care păreau resemnați, cu pace-ul picat sub 6:00. Le-am zis direct: “Avem 25 de secunde avans. Dacă trageți ACUM, intrăm sub 3:45. Dacă nu, povestim la bere despre ce frumos aproape a fost.” Unul dintre ei a plecat ca din tun. Celălalt a zâmbit amar și a zis: “Hai că încerc.” A reușit. La finish, ne-am bătut palma și mi-a zis ceva ce încă mi se lipește de suflet: „Fără tine, eu mă opream. Serios.”

Încă țin minte un alergător de la Cluj — străin, probabil ceh sau englez — care a stat lângă mine aproape toată cursa. Nu vorbea, nu comenta, doar alerga. Pe la km 39 m-a întrebat scurt dacă e ok să tragă puțin mai tare. I-am zis “du-te”. A terminat cu câteva secunde înaintea mea, și când l-am ajuns din urmă după finish, a dat din cap, a zâmbit larg și mi-a zis: “Thanks. First marathon.” Și-a plecat. A fost genul de tăcere respectuoasă care spune mai mult decât orice discurs motivațional.

În 2023, prin km 32 cred, m-am trezit trăncănind cu Joao — un puști din Portugalia, la primul lui maraton. Era genul care părea că s-a trezit din greșeală la start, dar căruia îi mergeau picioarele și gura mai ceva ca la un veteran. „Dacă vorbesc, nu simt durerea”, îmi zicea râzând. Și nu doar că vorbea – turuia! Era într-o stare din aia bună, în care simți că poți orice. I-am spus că pare în formă și că, sincer, dacă avea chef, ne putea lăsa în urmă. Dar a rămas acolo, în grup, cu vibe-ul lui cald și motivația aia pe care doar la primul maraton o ai: amestec de entuziasm, inconștiență și o sete de reușită care îți umple plămânii.

Asta e una dintre cele mai mișto părți din rolul de pacer: nu doar că duci un ritm, ci că ajuți oameni să-și schimbe povestea. Într-un singur kilometru. Cu o frază spusă bine. Sau cu o simplă prezență calmă.

Încheiere 

A fi pacer nu înseamnă să fii cel mai rapid, cel mai tare sau cel mai instruit alergător din pluton. Înseamnă să ai disciplină, calm, un pic de umor și suficientă inimă cât să te pui pe locul doi, doar ca să-i ajuți pe alții să-și atingă obiectivul. Ești un ghid cu ceas, o voce în mulțime, un metronom cu empatie. Sau, în unele zile, doar un om cu o velă în spate care face glume ca să uiți că te dor genunchii.

Dacă n-ai alergat niciodată cu un pacer, îți recomand să încerci. Poate nu o să-ți iasă totul perfect, poate o să ai momente în care simți că e prea tare, prea lent, prea vorbăreț sau prea tăcut. Dar dacă ții ritmul, dacă rămâi acolo cu el, dacă ai încredere — s-ar putea ca, la final, să-ți vină să-l iei în brațe, chiar dacă miroși amândoi a magneziu, izotonic și oboseală.

Și dacă te tentează vreodată să fii tu acel punct mobil de sprijin pentru alții… fă-o. E o experiență minunată care îți schimbă perspectiva. Nu mai alergi doar pentru tine. Alergi pentru zeci de povești care se scriu lângă tine, pas cu pas, fără să le știi dinainte. Și când îi vezi trecând linia de sosire și știi că ai fost acolo, fix acolo… crede-mă, merită.

Ne vedem la start.

Și poate… alergi cu mine.

Iar dacă o faci, să știi că nu vei fi singur niciun kilometru. Pentru că, uneori, tot ce ai nevoie ca să reziști până la capăt e doar un ritm constant, o vorbă bună… și un om lângă tine care crede în tine chiar și când tu nu mai poți.

📣 Tu ai alergat vreodată cu un pacer? Sau ai fost pacer pentru alții? Scrie-mi în comentarii o amintire — un moment fain, o criză de râs, o încurajare care ți-a rămas în cap sau pur și simplu cum a fost să ții (sau să urmezi) ritmul. Sunt curios ce ți-a rămas în suflet din cursele tale. 💬👇