Legenda castelului ascuns din Parcul IOR, invizibil pentru ochii celor… leneși 🦄🪄🧚‍♀️

Se spune că, pe la anul 1024 (când Bucureștiul era doar o poiană cu două izvoare și un amărât de chioșc de bragă), un cavaler pe nume Ilie de Titan a ridicat pe o insuliță din lac un castel ciudat. Nu era făcut din piatră, ci din ambiție pură: fiecare cărămidă era un pas, fiecare turn – o respirație adâncă, iar podul era legat la inimă, nu la sol. Legenda-i clară: cine vrea să-l vadă, trebuie să repete drumul constructorului, dar… în alergare!

Au trecut secole. Au venit fanarioți, Dâmbovița și discoteca din teatru de vară. Însă castelul a rămas lipit cumva de dimineața lacului. Doar că, spre deosebire de selfie-urile „ghost filter”, nu se lasă pozat oricând.

Povestea zice așa: în orice dimineață cu aer proaspăt, când soarele abia toarce printre nori, castelul își deschide porțile pentru cei care parcurg exact trei ture în jurul lacului. Dacă alergi mai puțin rămâne doar un luciu banal de apă. Aleargă mult și castelul se pierde în ceață, ca ultimul kilometru ratat de pe Strava. Dar la turele perfecte, pereții se decupează din lumină, turnurile își fac reflexia în oglinda lacului, iar niște ferestre luminează fix pe tempo-ul fiecărui kilometru reușit sub 5:00 min/km.

Martorii (puțini, dar transpirați) jură că, odată ajunși la tură a treia, aud cum prin ziduri se aude susurul unui clopot de piatră: „cling-clong, PR-ul e aproape!”. Unii susțin că au zărit la geamuri fantome cu buff-uri Sportguru, fosforescente, și pantofi cu plăci de carbon. Unii au halucinat chiar că erau Hoka. Alții se laudă că au primit un shot imaginar de izotonic de la însăși doamna castelului, Contesa Endorfino, patroana fericirii post-antrenament.

De ce se arată doar alergătorilor? Fiindcă, spun cronicile de alergare, fortăreața s-a hrănit mereu din pași: i-au trebuit 2.532.480 până să-i crească primul turn și încă 741.000 pentru bastionul de la sud. Când alergătorii se opresc, castelul adoarme, așteptând alt puls grăbit să-l dezmorțească.

Așa că, data viitoare când îți legi șireturile prin IOR, ia cu tine răbdare, două geluri și puțin spirit de poveste. Dacă la finalul celor trei ture vei vedea o siluetă gotică tremurând pe luciul apei, să știi că n-ai halucinat de la efort; ai deschis, pur și simplu, o ușă pe care leneșii n-o găsesc niciodată.

Iar dacă nu-l vezi? Nu-i nimic, mai fă o tură. Legendele bune n-au deadline… doar ritm. ❤️🏃‍♂️