Dacă alergi destul de mult – și când zic „destul” mă refer la acele duminici în care îți simți sufletul în picioare și stomacul răzvrătit – vei descoperi repede că alergarea nu înseamnă doar medalie, selfie și tricou ud de glorie. Înseamnă și partea aia murdară, ascunsă, despre care nu se vorbește: bășini, pauze la toaletă în momente imposibile, suflatul nasului în mers și alte „delicatese” pe care corpul ți le servește când îl duci la limită.

Nu e glam, nu e Instagram. Dar e real și ni se întâmplă tuturor. Eu le-am pățit pe pielea mea: am râs, m-am încurcat, am dat pe mine, am învățat. Și exact de asta scriu articolul ăsta: pentru că dacă nu facem haz de necaz și nu tragem și niște lecții, riscăm să ne stricăm cursele pentru prostii.

Scopul nu e să șochez gratuit. Vreau să pun pe masă lucruri despre care se tace, dar care contează. Și vreau să le combin: povești personale (cu tot cu rușinile mele), explicații simple (de ce se întâmplă) și sfaturi practice care chiar îți pot salva cursa.

Ordinea e clară: bășini – muzica invizibilă a alergătorului. Apoi "apocalipsa digestivă" – realitatea crudă a oricărui alergător de distanță lungă. După aia, suflatul nasului – gest mărunt, dar care îți poate aduce o libertate uriașă pe traseu. Și la final, transpirația și restul zgomotelor – partea mai puțin discutată, dar inevitabilă, a alergării.

Dacă ai frică de cuvinte directe, las-o acasă. Alergarea nu e sport de vitrină, ci de oameni vii. Și oamenii vii fac și sunete, și greșeli, și prostii. Important e să știm să le gestionăm. Hai să începem cu primul capitol: Bășini – muzica invizibilă a alergătorului.

1️⃣ Bășini – muzica invizibilă a alergătorului

🍿 Cluj 2016 – respect prostesc și crampe de pomină

Era prin 2016, la Cluj. Îmi propusesem cred că un sub 4 ore (Maratonul Cluj), pentru că mai alergasem așa și eram încrezător. Mă cazasem la Dana și Raul, prieteni de-o viață. Cu Dana am fost coleg de clasă (parțial și de bancă) 11 ani, până când destinul a făcut să mă mut la alt liceu. Raul, bucătar de ocazie dar cu talent, ne-a omenit cu o seară înainte cu niște șpalitățuri cum numai el știe să facă 😁. Cartofi uriași, scobiți și umpluți cu tot felul de șunci, brânzeturi și alte chestii, băgați la cuptor. Un deliciu de-mi plouă în gură și acum când scriu.

A doua zi, maratonul. Am luat startul, am pornit bine (cum toți o facem sau avem impresia în primii 15-20 km 🤭). Totul părea ok. La un moment dat, m-am trezit că aleargă lângă mine o tipă. Și așa am dus kilometri întregi: niciun cuvânt, dar parcă eram echipă. Ne așteptam unul pe altul la punctele de hidratare, mergeam în tandem fără să discutăm nimic. Doar că, la un moment dat, pe mine stomacul începuse să mă cam chinuie. Simțeam că bășinile stau la coadă să iasă, dar – de rușine – le-am ținut. Din când în când mai dădeam drumul câte uneia discret, când aveam impresia că nu se aude.🤭

Să ne înțelegem: nu visam eu la vreo poveste cu fata aia 😂. Pur și simplu dintr-un respect stupid și complet nenecesar. Ba chiar m-aș fi amuzat dacă ar fi tras ea una prima, ar fi spart gheața și probabil m-ar fi relaxat și pe mine. Dar nu s-a întâmplat.😂

Și, evident, corpul nu iartă. Crampele au început să-și facă loc și încet-încet am rămas în urmă. N-am mai dres busuiocul. Nici acum nu pot băga mâna în foc că șpalitățurile lui Raul, abținerea de la bășini sau nutriția dată peste cap au fost cauza. Probabil toate la un loc. Dar un lucru știu sigur: dacă simțiți că vine, lăsați-o să zburde! Nu țineți bășina în alergare. Nu e semn de politețe, ci de prostie.

Eu am pățit-o atunci și mi-am jurat că nu mai repet. Și nu am mai repetat. E ceva absolut normal și, mai ales, absolut necesar.

🍿 Ironman Cervia 2025 – Semi-apendicita emoțională

La Ironman Emilia Romagna (20 septembrie 2025 - acum câteva zile) am avut una dintre cele mai ciudate dureri din viața mea sportivă. Totul mergea bine la alergare până pe la km 5, când am simțit o înțepătură în partea dreaptă. Mă lăsa din când în când, dar revenea tot mai tare. Energia o aveam, doar că durerea mă rupea.

Încercam orice: țineam mâna pe burtă, făceam „masaj la burtică” 🤭, chiar m-am așezat pe un scaun la o terasă cu piadine să văd dacă se mai așază lucrurile 😋. Am încercat să alerg, dar durerea era tot mai acută. Mersul era singura soluție, doar că mă scotea din minți.

Am tras de mine kilometri întregi, gârbovit ca un semn de întrebare 3D 😂. Mă gândeam la abandon, dar Carmen m-a împins de la spate să merg mai departe. Am alternat mersul cu alergarea, chinuit, până la finish.

Am botezat durerea asta „semi-apendicita emoțională”, dar sincer... sunt șanse mari să fi fost doar o acumulare de gaze. Poate nu atât de spectaculoasă ca la Cluj, dar la fel de trădătoare și mult mai chinuitoare.

Explicația:

De ce se întâmplă? Pentru că la efort stomacul intră în avarie: geluri, izotonic, mâncarea din ajun, emoțiile – toate se combină și creează presiune. Gazele sunt inevitabile. Problema e când nu le dai drumul: balonarea se transformă în durere și crampele vin imediat.

Sfaturi practice:

👉 Dacă simți că vine, las-o! Mai bine discret decât să ajungi stricat.

👉 Nu experimenta cu mâncare grea înainte de cursă (oricât de bune ar fi șpalitățurile lui Raul 😁).

👉 Ține minte regula de aur: nu te încrede-ntr-un pârț mereu ("never trust a fart") 😂. Dacă simți că e „dubios”, mai bine cauți toaleta. 😁

👉 Ia cu tine o pastilă de Espumisan - e atât de mică, nu are cu ce să te deranjeze. Mi-ar fi fost de mare folos la Cervia 🤭

2️⃣ C@carea – realitatea crudă a oricărui alergător de distanță lungă

🍿 Episodul 1 – Seregno, Italia (2017)

La două curse consecutive de 100 km, m-a luat treaba fix la km 80. Prima oară, la Seregno, pe 26 martie 2017. Cursă faină, cinci ture de câte 20 km. Acolo am învățat că dacă pierzi vremea cu opriri prea lungi la fiecare tură, ajungi să fii depășit de alergători de 70+ ani.

Obiectivul nostru era sub 12 ore și, în ciuda pauzelor, ne-a ieșit. Numai că, înainte de km 80, îi zic lui Paul că parcă mă încearcă niște senzații, dar așa, nehotărâte. Când am început ultima tură și am trecut prin zona de start/finish, Paul îmi zice prietenește să intru la toaletă. Nesimțind nimic clar, am refuzat.

Ce să vezi... la km 81 m-a luat rău, pe nepregătite. Alegerile erau simple: ori mă întorc, ori încerc să mai țin strâns încă 4 km, știind că la km 85 e toaletă. Cu transpirații reci curgând pe tâmple, am ales să continui.

La km 83, situația devenise deja tragi-comică. Îi zic lui Paul să ne oprim că, efectiv, mă c*👉 pe mine. Culmea, treceam printr-o localitate mică. Chiar dacă strada era pustie, cum era să mă pun pe iarbă, în fața unei case? La km 84 am găsit un fel de părculeț, dar drumul și locuințele erau la 5 metri. M-am oprit, am strâns din... tot ce puteam strânge. Cred că nu-mi băgai un ac cu gămălie pe... acolo 🤣.

Am pornit din nou, iar după 700 metri am văzut în depărtare toaletele roșii. În lumina soarelui erau ca un far salvator. Sprintul pe care l-am dat până la ele sigur a fost sub 4 min/km.

Fun fact: în Italia, multe toalete ecologice au o bucată metalică rotativă, pusă fix în gaură, sub fund, de parcă ar fi făcută să-ți poți admira... opera. Sau, cine știe, să-ți iei probe 😂. Stai liniștit, când tragi apa, opera dispare.

🍿 Episodul 2 – Amiens, Franța (2018)

A doua situație de rahat a fost la Amiens, pe 13 octombrie 2018. Cursă frumoasă, pe malul râului Somme. Țin minte că eram convins că traseul e plat, dar am descoperit în timpul cursei că era un fals plat. Logic, apa curge la vale 🤭.

Startul a fost în Amiens, iar după câțiva kilometri am intrat pe cursul râului. Ce m-a șocat încă de la început a fost lipsa toaletelor. Am întrebat la un punct de hidratare unde găsim toalete și tipa mi-a arătat natural, cu mâinile întinse lateral: „Natur!” 😂.

Bun, natur-natur, dar nu prea ieșea socoteala. Și, după cum era de așteptat, pe la km 80 m-a lovit din nou fericirea. Problema era că nu aveai unde. Poteca era lată, de pământ cu pietriș, râul Somme era în dreapta, iar în stânga un gard viu de doi metri, imposibil de trecut. Și tot așa, kilometri întregi.

Ce să fac? În față și în spate nu era nimeni, dar cum să te pui fix pe potecă? Era absurd. Am mai tras de mine vreo 2 km, până am dat de o salvare: o poartă mare de tablă, ca și cum ar fi pentru bărci, și una mică pentru oameni. Ca de cetate. Și, foarte important, era amplasată mai în interior, lăsând un spațiu de vreun metru între gardul viu și poartă.

Acolo am avut de ales: stânga sau dreapta. Am ales stânga 😂. Altfel, dacă venea vreun alergător din față, m-ar fi văzut fix în toată frumusețea facerii. M-am pus în poziția minune, am dat drumul la operă. Ce să zic? O creație frumoasă, demnă de povestit 🤣. Aberez, nici să fi vrut nu aveam cum să o admir. 😂

Dar aventura nu s-a terminat acolo. După vreo 82 km de alergare, dacă te pui în poziția aia, ghici ce se poate întâmpla? Ridicatul nu e deloc simplu, cum ai crede. 😂 N-aveam de ce să mă sprijin. Paul era mai în față, ca să nu se blocheze din cauza mea. Am început să urlu după el ca un descreierat. Noroc că m-a auzit și s-a prins ce se întâmplă. A venit, mi-a dat o mână prietenească și m-a smuls la propriu înapoi între cei vii 😁.

🍿 Episodul 3 – Ultrabalaton, Ungaria (2024)

A treia poveste de rahat, pe care musai să v-o spun, e de la Ultrabalaton 2024. Cursa vieții mele: 211 kilometri în jurul lacului Balaton din Ungaria. Participam a treia oară și lucrurile mergeau foarte bine.

Eram la kilometrul 153, fericit că îmi revenisem după problemele avute la km 148. Pe partea dreaptă am văzut o gară și m-am gândit că aș putea să fac o vizită la toaletă. Aveam câteva senzații extrem de light, cum că aș avea nevoie, și m-am gândit să profit de ocazie: o toaletă din gară sigur era mai curată decât cele ecologice de pe traseu.

Numai că, în momentul în care informația asta a ajuns la creier, senzația a luat o amploare incontrolabilă. Mai-mai să fac pe mine. I-am strigat lui Attila să-mi dea urgent niște șervețele umede. Cele 10 secunde cât a durat să le caute mi s-au părut o eternitate.

Am luat-o la fugă pe scări, dar la jumătatea lor m-am oprit brusc: simțeam că nu mai pot să mă abțin 😂. Și am uitat să specific: trebuia să cobor într-un pasaj care traversa toate liniile ca să ajung în gară. Am stat pe scară câteva secunde, zicând toate rugăciunile pe care le știam.

De sus, Attila mă întreabă: „Să nu-mi spui că acolo faci?!” 😂.

Am strâns din dinți și am continuat. Am ajuns pe partea cealaltă, dar... nu vedeam toaleta! Vulcanul era gata să erupă și eu mă învârteam disperat. Am dat peste un nene și l-am întrebat unde e toaleta. „La 30 de metri”, îmi zice.

Jur că am zburat până acolo. Cu o mână deschideam ușa și cu cealaltă mă dezbrăcam. Dacă orice ar fi stat în calea mea către acea toaletă, garantat făceam pe mine. 😂

De ce se întâmplă asta?

Aici nu e mister mare: când alergi ore în șir, digestia își ia concediu. Sângele se duce în mușchi, nu în stomac. Gelurile, izotonicul, batoanele, plus ce bagi seara dinainte (dacă ești gurmand ca mine și mănânci tot felul de șpalitățuri...) rămân acolo, se combină și, la un moment dat, corpul zice: „Prietene, am terminat, dă-le afară.”

Kilometrul 30 sau 80 e clasic pentru surprize de genul ăsta: e momentul în care corpul e stors de energie, iar stomacul, iritat de tot ce-ai băgat, se revoltă.

Sfaturi practice (din lecții scumpe 🤣):

👉 Dimineața cursei: învață ce te ajută să golești instalația. Oricum trebuie să te trezești cu 3 ore înainte de start ca să mănânci. Un ceai cald, o cafea (cu sau fără țigară 🤭) fac minuni. Testează și vezi ce funcționează pentru tine.

👉 Nu ignora semnalele: dacă simți ceva, mai bine pierzi 2 minute la o toaletă decât să te ții kilometri în chinuri.

👉 Testează nutriția la antrenamente: nu încerca geluri sau combinații noi la cursă. Stomacul, după 30 sau 70–80 km, nu iartă nimic.

👉 Planifică: uită-te pe harta cursei și vezi unde sunt toaletele. Să știi că la km 25, 30 sau 85 te așteaptă una îți poate salva pielea (și pantalonii).

👉 Varianta de urgență, absolut obligatoriu: șervețele umede în buzunar sunt mai valoroase decât orice medalie. Dacă trebuie să faci „natur” sau nu, măcar să o faci decent. 😋

👉 Fii pregătit pentru orice: când te ia pe nepregătite, nu contează că ești la București, New York, Seregno, Amiens sau Ultrabalaton. Singura regulă e: găsește soluția rapid și mergi mai departe.

👉 Soluție de avarie: ia cu tine mereu 2 pastile de Imodium. Dacă e cu „ciorbă la pachet” (a.k.a. checuț împrăștiat 🤭), asta sigur îți salvează cursa sau măcar scapi de un DNF.

3️⃣ Suflatul nasului – momentul zero al demnității

Dacă alergi suficient de mult, inevitabil o să te trezești cu nasul plin. Și nu, nu e pentru că ești răcit. E normal: aerul rece, transpirația, efortul, toate fac ca mucoasele să producă mai mult. Dacă la început te jenezi, înveți repede că șervețelele nu-s o soluție. Nu poți alerga 42 de kilometri cu buzunarele pline de pachețele și nici nu te poți opri la fiecare 500 de metri să-ți sufli nasul ca la grădiniță. Știu, o să-mi spui ca tu ai facut-o și n-ai murit. Și Carmen a facut-o și încă încerc sa-i explic că nu e ceva anormal, dar o și înțeleg. Și mie mi-a luat ceva până să o fac și eram convins ca eu nu voi face asta niciodată.😋

De-aia, alergătorii și cicliștii au inventat (glumesc) manevra simplă și eficientă: suflatul nasului „în mers”. Da, sună urât, dar în realitate e o chestie de igienă și de supraviețuire pe traseu. Îți eliberezi respirația, alergi mai relaxat, scapi de disconfort.

Și nu e nicio rușine. Important e să o faci cu un minim de bun-simț: să te dai un pas într-o parte, să verifici că nu e nimeni lângă tine și să execuți repede. Mișcarea e simplă: astupi o nară cu degetul, sufli scurt pe cealaltă, apoi invers. Gata, curat, rapid, fără victime colaterale. O poți face pe marginea drumului, pe un spațiu verde, oriunde, unde să nu încurce pe nimeni, nici măcar vizual... ulterior. 😂

Adevărul e că mulți dintre noi am trecut prin faza stânjenitoare în care am încercat prima dată și am dat pe noi. Sau am tras cu noi șervețele kilometri întregi, doar ca să realizăm că nu se poate așa.

🍿 Și aici vine partea amuzantă: prima oară când am încercat eu... n-a ieșit deloc.😂 Eram pe biclă, toamnă, frig, mă plimbam pe la Cernica. Aveam cu mine șervețele și, da, le foloseam chiar și pe bicicletă. La un moment dat, trece o mașină pe lângă mine, face curent și mă dezechilibrează exact când foloseam șervețelul. Nu am căzut, dar atunci mi-am zis: „Gata, e timpul să cresc mare și să termin cu prostiile astea!”.😂

Întorc capul într-o parte și încerc manevra. Problema e că nu știam că trebuie să pui și forță din plămân. Rezultatul? Tot ce trebuia să plece în zare a ajuns pe umăr.🤮

A doua oară, am băgat toată puterea și a fost ca o eliberare cosmică: jetul s-a dus departe, de parcă trimisesem un salut direct în stratosferă.😁

Înțeleg că prima oară e greu și stânjenitor. Dar se poate. Și da, chiar și dacă ești fată și ai impresia că asta „nu se face”. Am văzut alergătoare care au trecut peste momentul ăsta și recunosc cât de bine e că au scăpat de problemă. Nu mai cară șervețele, nu se mai chinuie și alergarea e mult mai liberă.

4️⃣ Transpirația, micile zgomote și restul „delicateselor”

La un moment dat, oricât ai vrea tu să fii elegant, alergarea te pune cu botul pe labe. Transpiri fleașcă, tricoul se lipește de tine, la unii mai și miroase de-ți ia nasul, sfârcurile se irită, mai scapi o râgâială, un geamăt, o strâmbătură ciudată... și, dacă n-ai noroc de o toaletă la îndemână, mai apare și problema urinării.

Și aici nu e doar la băieți. Da, pentru noi e ceva mai simplu, mai discret, dar am văzut și alergătoare care, la concursuri mari, pur și simplu s-au oprit și au făcut unde au apucat. La Roma, chiar am văzut unele care s-au băgat după un boscheț prea mic... și ghici ce? Fix fundul ieșea afară 😂. Public gratuit, fără bilet, spectacol live.

Și nu e doar la Roma. La Ultrabalaton, am văzut fete care pur și simplu se așezau pe iarbă, lângă boscheți, chiar la un metru de traseul de alergare. Atunci mi-am dat seama că, până la urmă, nu are rost să ne prefacem: suntem oameni mari, alergăm sute de kilometri, e normal să apară și momente din astea. Și dacă se întâmplă să mai vezi o "păsărică" la marginea drumului... nu e capăt de lume. Nu dăm ochii peste cap, nu ne rușinăm, nu facem poze, nu comentăm. Ne uităm înainte și alergăm mai departe.

Acum, să fim serioși: nu e de condamnat. Concursurile mari adună zeci de mii de oameni, toți împing organismul la limită, și e normal să existe astfel de momente. Nu înseamnă că ne-am întors la stadiul de animale, ci că alergarea e un sport viu, cu tot ce aduce corpul la suprafață.

Și poate asta e lecția: să nu mai tratăm aceste lucruri ca pe niște rușini. Că-s râgâieli, pipi făcut pe fugă, tricouri fleașcă, gemete, picioare iritate, toate sunt parte din joc. Alergarea nu e un sport de vitrină, e un sport de oameni. Și oamenii au corpuri care fac și chestii mai puțin instagramabile.

Important e să știi cum să gestionezi: haine tehnice care respiră, vaselină pentru zonele sensibile, hidratare corectă, un pic de bun-simț dacă te prinde nevoia pe traseu. În rest... acceptare. Asta e, alergarea e un sport scârbos, dar tocmai aici e frumusețea: ne arată cât de vii suntem.

Tu ce "delicatesă" ai gestionat eroic în alergare (fără poze, mulțumesc 😄)?

#Alergare #MaratonBucurești #RunningTips #NeverTrustAFart #RomaniaRunners #345crew