Am ajuns la Calamare și din prima am simțit că locul are ceva aparte. Atmosfera era elegantă, dar relaxată, fără brizbrizuri inutile. Luminile erau așezate atent, suficient de calde cât să-ți dea confort, fără să orbească sau să îți bage farfuria în umbră. Sala era aerisită, cu un zumzet plăcut de voci și pahare, iar mirosul de mare și de grătar discret plutea undeva în fundal.

Ospătarii – hai să le spun „gazde” – se mișcau cu o naturalețe care te făcea să te simți imediat binevenit. Nu erau rigizi, nici teatrali, ci atenți, rapizi și politicoși, exact așa cum trebuie să fie într-un restaurant bun. Unul dintre ei, Vincenzo, avea să devină sufletul serii noastre.

Meniul a venit, firește, în engleză – semnul universal că ești deja etichetat ca turist. Am zâmbit și am aruncat o întrebare: la unul dintre felurile mele preferate scria „Spaghetti with genuine clams, local clams and parsley”. Așa că l-am întrebat direct: „Ăsta e, de fapt, spaghetti alle vongole, nu?” Ochii lui s-au luminat instant. Era clar că îl bucura să vadă pe cineva care știe despre ce e vorba și care nu vine doar să bifeze o „pasta cu fructe de mare”. Din momentul ăla, am simțit că am câștigat un prieten și un aliat în seara asta.

Am schimbat două-trei vorbe despre meniu și despre paste, și deja simțeam că avem o chimie bună. Încă nu comandasem nimic, dar atmosfera era de gașcă.

Primul preparat care a aterizat pe masă a fost alegerea lui Carmen: Crispy octopus with potato cream and parsley potatoes. Și când spun „crispy”, nu e doar un cuvânt aruncat la întâmplare pe meniu. Tentaculele aveau o crustă crocantă, aurie, care scârțâia fin sub furculiță, dar la interior carnea era atât de fragedă, încât se desfăcea ca untul pe lamă. Textura asta dublă, crocant-afară și catifelat-înăuntru, era deja un mic spectacol. Sosul care lega totul era un vis sărat-dulce, cu note subtile de ierburi, iar crema de cartofi era netedă, bogată și atât de fin echilibrată încât fiecare îmbucătură era un dans între mare și pământ. Cartofii cu infuzia de pătrunjel, simpli la prima vedere, veneau ca un contrapunct curat și verde, ridicând tot preparatul.

Eu am mers direct la ceea ce pentru mine e un test suprem într-un restaurant de la mare: Spaghetti alle vongole. Și să fim clari: aici am primit nu doar un bol cu paste și câteva scoici de decor. Era un munte de vongole (mici ce-i drept), cu cochilii lucioase care se deschideau parcă în cor, chemându-te să le descoperi. Da, a fost de muncă să scot toată carnea din scoici, dar fiecare bucată era un premiu, un mic diamant sărat. Și, recunosc, după câteva încercări cu furculița am trecut direct la varianta instinctivă: cu dinții și cu gura, sorbind și sosul care se adunase în fiecare cochilie. Un sfat pe care îl recomand oricui – nu doar că scoți carnea mai ușor, dar tragi și ultima picătură de sos amestecat cu acea zeamă divină a mării. Iar sosul? Exact cum trebuie să fie. Ulei de măsline bun, usturoi tras scurt, ardei iute cât să-ți dea un fior plăcut, iar peste toate, apa aceea lăsată de scoici, care formează cu uleiul o emulsie mătăsoasă, ce îmbracă pastele ca o haină perfect croită. Era simbioza ideală între mare și Italia, un gust care te face să uiți tot și să bagi furculița iar și iar.

Din curiozitate, am comandat și un al doilea fel de paste: Seaside passatelli with shrimp, calamari, and confit cherry tomatoes. Spre deosebire de varianta mai comună de passatelli, aici erau făcuți din făină durum – o făină dură, cu granulație mai fină, care le dă pastelor o consistență mai fermă și o mușcătură mai hotărâtă. Textura asta era perfectă pentru combinația marină. Creveții aveau o crocantă blândă la mușcătură, calamarii se topeau efectiv în gură, iar roșiile confiate – dulci și concentrate – explodau în fiecare îmbucătură. Totul crea un palat de arome unde dulce, sărat, cremos și crocant se întâlneau în același timp.

Sincer, venisem cu o curiozitate modestă pentru felul ăsta, dar m-a lovit mult peste așteptări. Era genul de combinație care îți dădea orgasme culinare succesive, la fiecare lingură. Și când zic „orgasme”, nu exagerez – îți venea să închizi ochii și să-ți lași capul pe spate, să savurezi, să uiți de tot ce e în jur.

După ce am terminat pastele, a urmat momentul meu clasic și obligatoriu în Italia: scarpeta. Nu există masă reușită fără ritualul ăsta. Am luat din coșul cu pâine, felii diferite, le-am rupt tacticos și am strâns tot sosul rămas pe fundul farfuriilor până ce porțelanul a ajuns să lucească. Pentru mine, asta nu e un gest de lăcomie, e un semn de respect față de mâncarea bună – să nu lași nimic să se piardă.

Fix atunci a apărut Vincenzo, cu ochii lui veseli, și când a văzut farfuriile complet curate, ne-a întrebat zâmbind dacă ne-a plăcut. Eu, jucăuș, am ridicat din umeri și am zis: „Oh, nooo... it was awful!” – arătându-i farfuriile lustruite. A izbucnit în râs, a dat din cap cu un gest italian inconfundabil și a intrat imediat în joc. Am schimbat câteva replici amuzante, simțeam că masa nu era doar o simplă cină, ci o experiență trăită cu oameni faini care chiar se bucurau că ești acolo.

Deja eram plini, dar eu aveam o obsesie plantată cu câteva zile înainte, când căutasem restaurantele din zonă. Văzusem pe net un desert cu cremă infuzată cu busuioc și știam că trebuie să-l încerc, altfel nu dormeam liniștit. Așa că l-am chemat pe Vincenzo și, cu curajul dat de câteva înghițituri de aperol, i-am cerut meniul direct în italiană. Râdea, dar m-a servit imediat, parcă bucuros că trecem la nivelul următor.

Alegerea a fost clară: pentru mine, Spuma di crema Chantilly all’italiana, profumo di basilico, fragole fresche e cioccolato bianco caramellato; pentru Carmen, Millefoglie con crema di latte, cioccolato fondente e frutti di bosco freschi. Și ce a urmat a fost un adevărat apogeu dulce.

Când a venit desertul, masa s-a transformat din nou într-o scenă de film italian. În fața mea, spuma Chantilly infuzată cu busuioc era un nor fin, verde-pal, care mirosea a grădină proaspăt udată. Prima linguriță a fost o revelație: dulceața fină a cremei era străpunsă de aroma subtilă, aproape jucăușă, a busuiocului. Căpșunile, roșii și suculente, tăiau prin toată catifelarea asta cu o prospețime directă, iar bucățile de ciocolată albă caramelizată aduceau un crocant dulce care completa tabloul. Era un desert care nu doar că îți făcea papilele să danseze, dar îți și păcălea mintea: cum să fie busuiocul atât de bun în ceva dulce? Și totuși era divin.

La Carmen, millefoglie-ul era un joc de straturi perfecte: foi de aluat crocante, fragede, care se spărgeau în fulgi aurii la fiecare mușcătură. Crema de lapte era delicată și parfumată, ciocolata fondantă venea cu adâncime amară și bogată, iar fructele de pădure proaspete dădeau acea aciditate jucăușă care lega totul. Fiecare strat era un mic foc de artificii: dulce, acrișor, crocant, catifelat. Privindu-ne unul pe altul, schimbam linguri de desert ca niște copii care nu se pot hotărî ce e mai bun, în ce combinație, încercându-le pe toate.

Fix când credeam că nu se mai poate adăuga nimic, Vincenzo a venit la masă cu un zâmbet larg și a pus pe masă o farfurie mică cu biscotti della casa. „Din partea casei”, a spus el. Eu i-am aruncat o privire complice și, ca să-l tachinez, am zis cu accent de italian și gesticulând în stilul lor: „Maaa, questo è cantucci!” Răspunsul lui a fost instantaneu: un râs din toată inima și un gest larg, cu mâinile, „Sì, sì, cantucci!” Atmosfera era deja de familie, parcă eram la masa unor prieteni vechi.

Seara s-a încheiat cu acei cantucci, aduși din partea casei, ronțăiți alături de restul de aperol pe care nu l-am putut dovedi – eram mult mai setat pe mâncare decât pe băutură. Am plecat cu burta plină și sufletul ușor, convinși că experiența de la Calamare e una care îți rămâne în memorie. Și, mai ales, cu un prieten nou, pe nume Vincenzo.

A doua zi, pe la prânz, ne-am întors la Calamare. Nici nu ne hotărâsem bine unde să mâncăm, dar ceva ne trăgea înapoi — probabil piticii mei care nu-mi dădeau pace până nu încercam alte preparate de pe listă. Și bine am făcut.

De data asta, am mers pe Paccheri di Gragnano cu pește spadă, roșii uscate, măsline Taggiasca, capere, ceapă roșie în dulcele-acrișor și pesmet crocant. Paccheri sunt paste mari, tubulare, cu o textură groasă, aproape catifelată, și țin perfect sosul. Fiecare îmbucătură era un echilibru între săratul mediteranean din măsline și capere, dulceața roșiilor uscate și mușcătura fermă a peștelui spadă. Dar ce m-a dat pe spate a fost ceapa roșie marinată în dulce-acrișor: era piesa care ridica tot preparatul, ca un solo de vioară într-o orchestră. 

Și trebuie să recunosc: felul ăsta n-a rămas doar la mine. Carmen s-a îndrăgostit de el de la prima furculiță, așa că am ajuns să-l împărțim aproape pe jumătate. Oficial îl comandasem eu, dar în realitate paccherii circulau între farfurii cu o naturalețe de parcă fuseseră gândiți din start pentru doi. Un fel de partaj culinar elegant, în care nu mai conta cine ce comandase, ci doar să ne bucurăm amândoi de combinația aia memorabilă.

Am încercat și florile de dovlecel umplute cu brânză squacquerone, dovlecei marinați în mentă și picături de oțet balsamic de Modena. Crocante la exterior, cu panko subțire, iar în interior acea brânză moale și catifelată, care parcă se topea și se amesteca cu prospețimea mentei. Squacquerone, pentru cine nu știe, e o brânză cremoasă din Emilia-Romagna, proaspătă, ușor acrișoară și plină de lapte, care nu se taie felii, ci curge ca o pastă albă. Exact asta o făcea perfectă pentru florile de dovlecel, unde fiecare mușcătură era ca o explozie de vară. Picăturile de balsamic autentic, gros, cu aromă complexă, completau tabloul. Nu era sirop din acela lung ;i plin de zahar, ci aur lichid, cum rar găsești.

Carmen, îndrăgostită de caracatița de seara trecută, și-a luat din nou același preparat. Și mi-a confirmat că nu fusese doar un noroc de moment: caracatița era la fel de crocantă și fragedă, iar combinația cu crema de cartofi rămânea imbatabilă. Unele iubiri se nasc la prima mușcătură și nu mai pleacă.

După două vizite la Calamare, aveam senzația că mi-am bifat un capitol complet de gastronomie italiană. Fiecare farfurie fusese o mică sărbătoare, fiecare combinație de arome un foc de artificii pe cerul papilelor. Au fost orgasme culinare pe bandă rulantă, unele neașteptate, altele căutate cu încăpățânare, dar toate memorabile.

Și atunci mi-am dat seama că nimic din ce am trăit aici nu a fost întâmplător. Nu e noroc, nu e „am nimerit bine”. E rezultatul unor teme făcute dinainte. Așa cum îți faci un itinerariu când pleci într-o călătorie, la fel trebuie să-ți faci și un plan gastronomic. Eu, oriunde merg, caut înainte restaurantele, citesc meniurile, mă uit la recenzii, la scorurile de pe Google, verific ce recomandă localnicii și ce evită turiștii de ocazie. Doar așa scapi de experiențele neplăcute și ajungi să mănânci bine de fiecare dată.

Mă întreabă des lumea: „Cum faci să nu iei țepe? Cum se face că mănânci mereu bine oriunde te duci?” Răspunsul e simplu: nu las nimic la voia întâmplării. Evit capcanele turistice, mă documentez și aleg cu grijă. Și apoi, odată ajuns la masă, mă las pe mâna bucătarului și a chelnerilor, cu respect și curiozitate. Rezultatul? Exact ce am trăit la Calamare: seri și prânzuri care îți rămân în memorie, oameni ca Vincenzo care devin parte din poveste și farfurii care îți dau motive să revii.

La final, Calamare nu a fost doar un restaurant unde am mâncat bine. A fost o experiență completă: prietenii, glume, descoperiri, ritualuri și acel sentiment că ai intrat într-un colț autentic al Italiei, unde marea, bucătăria și ospitalitatea îți vorbesc pe limba inimii. Și asta, pentru mine, e esența călătoriilor: să aduni povești care se trăiesc la masă și care îți fac viața mai bogată.