Probabil n-ai auzit de ea. Pentru că încă n-ai descoperit-o 🥰

Acum câțiva ani, într-o patiserie fancy din Limenaria, am văzut o tavă cu niște chestii… sincer, urâțele. Arătau ca niște rufe murdare aruncate pe o tavă 😂 Și exact asta mi-a atras atenția. Mereu am fost fascinat de dulciurile alea „ciudate”, care nu încearcă să pară nimic altceva decât ce sunt: bucăți de tradiție, rămase prin cine știe ce cotlon de insulă sau de amintire.

Întreb. Răspunsul: „Saraigli. După o rețetă veche. Se fac rar.”

Le-am gustat. Dincolo de aspect, era… magie. Miere, nuci, chimen măcinat și poate anason. Un gust greu de pus în cuvinte, dar imposibil de uitat. Și n-am mai dat de ele o vreme.

Până acum doi ani, când, în timpul unui Ironman în Thassos, m-am oprit într-o patiserie mică din Skala Kallirachi, după apă. Apa din bidoane era fiartă. Am intrat, și acolo, în niște caserole… ELE! Nu am mai stat pe gânduri. Am revenit a doua zi și am cumpărat o „tonă”. Le țin la congelator ca pe o comoară. Și da, încă le vânez, de fiecare dată când revin.

Am o pasiune ușor ciudată – caut dulciurile și mâncărurile astea rare, ascunse, nepretențioase. În Potos, știu o cofetărie care face Kourabiedes și în afara sezonului. Nu cum se găsesc în comerț, ci cum le face un nene, cu migdale rumenite. Mă opresc acolo la fiecare tură cu bicicleta, și întreb, de fiecare dată: „Ai făcut?”. Câteodată da, alteori îmi spune ca sunt gata dar trebuie să stea pana a doua zi, alteori…

În Pachis, într-un magazin de suveniruri, am găsit gem de măsline. Gem! Din măsline. Adică, eu îi spun gem, dar e o delicatesă cu masline, miere, smochine și migdale. Proprietara, cu care am legat o prietenie, îmi comandă acum 20 de borcane când vin. Iar într-un sat de munte, am descoperit o tavernă aproape invizibilă, unde o doamnă gătea o tocăniță de miel slow-cooked… pe care o visa toată piața… cu localnici. Arată de parcă… n-aș fi mancat acolo… dar prea aștepta lumea. 🤭

Iar cel mai bun Pastitsio – acel fel tradițional grecesc, un fel de musaca dar cu paste tubulare, carne tocată bine condimentată și un strat gros de sos bechamel rumenit – l-am mâncat la o cazare unde gazdele mi-au oferit o tavă întreagă, proaspăt scoasă din cuptor, făcută special pentru mine.

Adevărata fericire nu vine din ce vezi în vitrine sau doar în meniuri lăudate. Vine din mirosul care iese dintr-o bucătărie veche. Dintr-un gem necunoscut. Dintr-un desert care n-arată a nimic, dar care-ți rămâne pe suflet. Micile bucurii ale vieții stau în lucruri pe care nu le cauți pe Google, ci le descoperi întâmplător, pe două roți, cu ochii obosiți și stomacul gol.

Așa că da… încă mai cred în magie. Dar o găsesc în borcane, în caserole și în povești pe care doar localnicii le mai știu.