Despre cursa asta cred că aș putea scrie o carte. A fost o aventură cap-coadă — și încă una care n-a semănat cu nimic din ce-am trăit până acum. A început normal, dar a luat o turnură pe care n-aș fi putut s-o prevăd nici în cele mai proaste scenarii.

Stau pe spate și mă uit la tavan. Sunetul ambulanței se aude înfundat. Nu ca atunci când ești afară. E ciudat rău să fiu "în partea cealaltă" acum. Ultimele trei ore au fost un chin. Dintr-o dată m-a lovit o febră. Direct la 40+ de grade, în mijlocul zile, acasă. Carmen s-a chinuit cu mine, a chemat salvarea de două ori, și-a făcut sincer griji pentru viața mea… Abia a doua salvare m-a luat.

Dar hai să vă zic toată povestea.

După întoarcerea din Hamburg, luni seara, au urmat trei zile grele în care am tras tare să recuperez taskurile rămase în urmă. Joi am încercat să plec mai devreme, dar, ca de obicei, n-a ieșit.

Cu toată aglomerația de pe autostradă, un mic popas la Pitești la un prieten drag și apoi distracția clasică de pe Valea Oltului, am reușit să ajung la Sibiu după ora 22. Am dormit prost – cred că de la emoții. Știam ce urmează să fac și vremea se anunța caniculară: 33 de grade… Acum mă gândesc ce bine ar fi fost să fie DOAR 33 de grade. 😂

🥙 Carboloading creativ

În cele două zile dinaintea concursului am mâncat aproape exclusiv lipie cu hummus și măsline sau cu mixuri de salate – o combinație chiar foarte bună și pentru carboloading. Hummusul este bogat în carbohidrați și proteine, iar măslinele aduc grăsimi sănătoase; împreună cu lipia formează un combustibil echilibrat pentru efort prelungit.

Dimineața am plecat cumva mai târziu și am ajuns în Oradea pe la patru după-amiaza. Nu am apucat să fac mare lucru, deși îmi propusesem. M-am dus în centru, mi-am ridicat kitul de concurs, apoi am mers către restaurantul „La Teatru”, unde aveam un voucher – ca de obicei – pentru o porție de paste, în cadrul „pasta party”-ului.

Am stat la o masă cu alți câțiva triatloniști, am dezbătut subiecte comune, iar apoi m-am dus la cazare. Trebuia să mă pregătesc, pentru că la ora 19 aveam ședința tehnică, iar mai târziu trebuia să o iau pe Carmen de la aeroport. Zborul ei avea o întârziere de vreo două ore. 😂

👥 Întâlniri și povești de triatlon

Ședința tehnică a fost deja una clasică – nimic nou, doar că apa urma să fie rece, iar traseul de alergare avea o buclă mai lungă, peste 3 km. Am rămas și la tombolă, timp în care am mai stat la povești cu Adriana – o super triatlonistă din Oradea – și alți sportivi. L-am cunoscut și pe Alex, un sportiv care mă urmărește pe Facebook și care, fără să știe, avea să mă ajute enorm într-un moment greu din cursă.

N-am câștigat nimic la tombolă și am plecat la aeroport. Mi-am luat pinguinii și am mers cu ei la un restaurant la 150 m de cazare, să ne vedem cu nașii lor. Am povestit, am râs și-am fost atacați de musculițe. Carmen făcuse rezervare la terasă, fără să știe că era pe malul Crișului și, din cauza caniculei, locul era plin de zburătoare. În cele din urmă ne-am mutat înăuntru. A fost o seară faină în care am mâncat paste, iar eu n-am rezistat să nu iau și o porție de Aglio, Olio e Peperoncino. Mmereu caut un loc unde să o facă bine, pentru că – dacă e corect gătită – este artă pură.

Aglio e Olio este una dintre cele mai simple și mai vechi rețete italiene, originară din Napoli. Secretul constă în emulsionarea corectă a uleiului cu apa de la paste – fără făină sau smântână – într-un sos alb, cremos și fin. E un test clar pentru orice bucătar care pretinde că „gătește italian”. 😁

🦶 Checklist de sportiv

După risotto, paste și câteva zburătoare, ne-am întors ghiftuiți la cazare. Acolo mă aștepta puțină panică: încă nu pregătisem tot. Și nu-i puțin lucru, pentru că fiind vorba de 3 sporturi, trebuie să te organizezi bine:

Înot: neopren, ochelari, cască, mănuși pentru neopren (ca să nu distrugi materialul de cauciuc cu unghiile), vaselină pentru pielea din jurul gâtului, un gel înainte de start, ceva lichid de băut.

Ciclism: bicicletă, număr pe bicicletă, numere pe cască (față și laterale), cască, număr de concurs purtat la brâu (în spate la bicicletă, în față la alergare), jambiere, șosete, verificare completă, test ciclocomputer (pe care l-am uitat), preparat bidonul cu geluri (adică storci vreo 20 de geluri și completezi cu apă), izotonic pentru bidonul din spate și cel din față, plus un gel și 500 ml pentru fiecare tranziție.

Alergare: vizieră, ochelari de soare, șosete de rezervă, pantofi de alergare (eu pun în ei o „limbă” de pantof pentru încălțare rapidă), geluri pentru cursă, brâu, telefon (că nu se știe niciodată), pastile (vitamina C, magneziu, sare).

Cam atât. 😂 Ne-am mai luptat puțin cu armata de țânțari care era la cazare – de data asta am nimerit prost în Oradea – și ne-am culcat pe la 12. La 12:30 mă uitam la ceas și calculam câte ore mai sunt până la 4:45...

🌅 Dimineața cursei și startul înotului – Partea 2

Brr, brrr… vibrează ceasul la 4:45 și, Doamne, ce bine dormeam. M-am urnit greu și cu multe emoții. Eram tot mai încărcat, deși încrederea în forțele proprii crescuse. Era un amestec ciudat de teamă și încredere. Până să mă spăl și să mă dezmeticesc, a apărut și Carmen. Am strâns toate boarfele de dus, verificând de 15 ori să nu uit ceva acasă. Oricât m-am grăbit, înainte de 5:30 tot n-am reușit să ies pe ușă.

Tranziția era deschisă între 5:30 și 6:30. Era singurul interval în care puteai preda bicicleta și toate cele necesare probelor. Drumul până la Fughiu – locul unde are loc înotul – n-a durat mult, vreo 20 de minute. N-am mai ajuns printre primii ca alte dăți. Parcarea e pe malul celălalt al canalului în care se înoată, pe un drum de pământ și iarbă. Am parcat mai în spate de data asta.

Pregătirea de aici n-a mai durat mult – îmi făcusem temele de acasă. Roțile le umflasem la 10 atmosfere (era răcoare în cameră), pusesem bidoanele cu geluri și izotonic pe bicicletă, am umplut recipientul din față, m-am îmbrăcat cu costumul de neopren, m-am dat cu vaselină în jurul gâtului și-am plecat către zona de tranziție.

Soarele se ridica frumos, exact deasupra canalului. Era acel frumos… amenințător. Genul care îți spune „o să fie cald, o să fie greu”. Am făcut o poză și-am continuat drumul. La intrare în tranziție, arbitrii Federației Române de Triatlon te verifică dacă ești în regulă: bicicleta, casca pusă și prinsă corect, etc.

🧳 Ultimele pregătiri și primele bătăi de inimă

Mi-am găsit locul pe rastel – tot la coadă 🤭 – și acolo nu mai aveam prea multe de făcut. Am așezat bicicleta pe suport, am pus cele două pungi (bicicletă și alergare) în cutia disponibilă, am mai verificat o dată bicicleta și cam gata.

Organizatorii anunțau că apa are 15 grade și abia așteptam să intru. Am mai povestit cu Carmen și cu alți cunoscuți de pe acolo, și la 6:30, împreună cu încă un sportiv, ne-am băgat în apă. Brrrrrr… Prima senzație a fost de gheață. Am înotat puțin, cam 100 m, până m-am obișnuit cu temperatura, apoi am ieșit afară. După o altă rundă de vorbărie, am intrat din nou. Până la final, am intrat de trei ori și mă bucur că am făcut asta. Nu prea am văzut lume în apă până aproape de start, ceea ce m-a făcut să simt că am un mic avantaj.

Startul se dă din apă. Trebuie să traversezi canalul până la baliza care marchează linia de start, și acolo aștepți semnalul. De data asta am pornit direct de acolo, nu de pe mal, cum făceam de obicei. Nici nu am avut prea mult de așteptat.

3… 2… 1… START!

_______

...Mașina de salvare s-a oprit. Asta înseamnă că am ajuns la spital. Dar… care? Nu păreau siguri unde să mă ducă. O întreb pe asistentă dacă să cobor și îmi spune să mai aștept. Sunt stresat rău. Nici nu știu ce am și, în plus, urăsc spitalele. Văzusem atâtea cazuri cu bacterii luate din spitale încât nu mă simțeam deloc confortabil.

După câteva minute, se deschide în sfârșit ușa. Un infirmier mă ajută să cobor și mă întreabă dacă pot merge. Ce să fac? Merg. Îmi duce el perfuzia și-mi dă o mască. Unde am ajuns? Era Spitalul de Boli Infecțioase „Matei Balș”. Intrăm într-o cameră de triere și aud cum i se spune să mă ducă în salonul 2.

Salonul 2 era o cameră cu două paturi, delimitate cu perdea, un birou și câteva aparate. Mă pun pe patul liber și mi se spune să aștept medicul care urmează să mă preia. Pffff… încă o așteptare…

_______

Startul a fost ok. Nu m-am încurcat cu nimeni. Cred că pornisem ultimul dintre cei deja aflați în apă și am început să depășesc câte unul, apoi am ajuns într-un grup de trei. Unul era Victor, cu care m-am bucurat să mă revăd la start. Îl cunoscusem anul trecut, tot aici, la Xman. Ne tot duelam la proba de bicicletă, iar pe o urcare am tras chiar o bârfă. 😁 Am stat cu el și cu celălalt sportiv cam toată prima tură, care a trecut pe nesimțite.

Înotul mi-a ieșit tare bine. Ceasul mă anunța la fiecare 500 m și eram foarte încântat de timpi. Încercam să mă concentrez pe părțile tehnice – atât cât se poate, în funcție de calitățile mele – dar mici detalii, precum să-ți ții labele picioarelor întinse, contează enorm.

După întoarcerea în tura 2, l-am văzut pe Victor cum se duce spre margine. Eu am rămas pe centru și mi-am văzut de drum. Mai depășeam din când în când câte un concurent, dar îmi păstram concentrarea. Mă gândeam la strategie, la nutriție, la tot ce aveam de făcut. Două Ironman-uri în șase zile e mult… dar nu imposibil. Simțeam că pot face asta.

🚴‍♂️ Iețirea din apă și începutul drumului lung 

Bucata de 500 m, de la 2500 la 3000, mi-a luat puțin mai mult. Nu știu de ce. Poate curenții. Poate oboseala. Dar apoi, pe întoarcerea spre final, pe ultima linie dreaptă 😂, mi-am revenit. Pe la 3000 și un pic, am văzut un sportiv ieșind din apă, preluat de salvamari. Apoi încă unul, stând pe margine. Nasol… mai aveau așa puțin.

Când am trecut pe sub pod știam că voi scoate un timp bun. Eram curios dacă e și Carmen acolo sus, pe pod. Din patru participări la Oradea, nu fusesem niciodată cu cineva care să mă însoțească la proba de înot. Și am trecut de pod… înotam paralel cu drumul către tranziție. Apoi o văd pe Carmen, pe mal, filmând sau făcând poze, mergând cu mine în pas paralel. Yuhuuu! Încă puțin și-am scăpat de prima probă.

Când am ieșit din apă, m-am simțit cel puțin ca un Aquaman. Dacă nu chiar doi. 😂 Mă așteptam să fiu mai amețit, mai ales că pe ultima parte am prins și valurile celor de la proba half, care tocmai luaseră startul. Mă uit la ceas: 1:38:55. Pffff. Cel mai bun timp al meu de până acum la Oradea! 😁 Anul trecut scosesem aproape două ore bune.

______

– Ia să vedem ce s-a întâmplat, domnule Bercea, îmi spune medicul. Unul tânăr și cool.

– Vă este cunoscută noțiunea de triatlon pe distanță lungă, Ironman? îl întreb eu.

– Ceva, ceva, zice el.

Încep să-i povestesc. Bănuiala mea era că am exagerat. Că am făcut prea mult, într-un interval prea scurt. Poate nu eram pregătit. Poate… cine știe. Discutăm, mă consultă, mă analizează din toate unghiurile, îmi pune un milion de fire. Febra îmi scăzuse puțin, eram pe la 38+. Înainte să sune a doua oară la salvare, Carmen îmi dăduse un Modafen, care cumva a avut efect neașteptat: am transpirat abundent, ceea ce a ajutat să-mi scadă temperatura după câteva ore de chin.

Când a venit al doilea echipaj de ambulanță, abia au reușit să-mi lipească… (aici intervine GPT-ul) …electrozii EKG (plăcuțele acelea care se lipesc pe piept pentru monitorizarea ritmului cardiac și tensiunii). Iar când mi-au pus branula, leucoplastul nu se mai lipea – eram fleașcă de transpirație. Deși mă schimbasem, tricoul era ud leoarcă.

Carmen mi-a povestit apoi că oprise orice sursă de răcoare pentru că dârdâiam de zici că eram în Siberia, cu șapte pături pe mine. A fost așa de cald în casă că și echipajul de pe ambulanță a zis că e saună. 😅

După ce mi-au pus branula, am plecat spre spital. Și iată-mă acolo, la urgență, stând de vorbă cu medicul.

– Aș vrea să vă internăm două-trei zile pentru investigații. Ce ziceți?

– Păi… am de ales? întreb eu, deloc încântat că trebuie să stau, dar știam și eu că nu pot merge acasă așa.

– Aveți, sigur că da. Dar ce mă neliniștește e febra mare. Peste 40. Orice efort ați fi făcut, febra asta înseamnă că este o infecție în corp. Vă internăm, facem analize și investigăm cauza.

N-aveam ce să mai spun. Am fost de acord. Am rămas acolo să aștept. Mă uit pe telefon. Carmen îmi scrie că e pe drum, vine și ea, că nu mă lasă singur. 😔 M-am bucurat mult. Prin ce-o fi trecut și ea… Stau. Aștept.

______

Ajung în sfârșit în tranziție. O văd și pe Carmen zdrăngănind din talanga de la Ironman. Eram tare fericit – atât pentru că am terminat cu bine proba de înot, cât și pentru timp. Încep să mă schimb, să scap de neopren, când îl aud pe Alex, cel cu care mă cunoscusem la ședința tehnică:

– Păi dacă am ajuns odată cu tine în tranziție, sunt bun, nu? 😂

Am vrut să-i zic că nu-s tocmai etalon la înot, dar de ce să-i stric bucuria? Am râs, l-am felicitat și ne-am văzut de treabă.

Pe bucata lungă de ieșire din tranziție, e un drum de pământ destul de nasol, peste care organizatorii au pus un covor lung. Carmen mă însoțește. E tare fain când ai pe cineva cu tine și AICI. ☺️

În sfârșit ajung la drumul asfaltat, îmi iau rămas bun de la Carmen – urma să ne mai vedem abia peste 8-9 ore – și încep cursa de ciclism.

🔧 Probleme tehnice și prima cădere psihică

Din păcate, constat din start că ciclocomputerul nu se conectase cu pedalele. Era o problemă serioasă. Aveam nevoie de datele astea ca să mențin un ritm corect – să „merg la consum”, cum zicem noi. Era clar că nu puteam duce două curse de 180 km în șase zile la intensitate maximă. Adrenalina știe să te păcălească în astfel de momente, așa că era vital să rămân temperat.

Pffff… ce să fac? Pedalez încet, încerc să o rezolv. După 4 km, mă opresc. Mai bine pierd un minut decât să regret mai târziu. Și am fost tare înțelept. 😁 În maxim un minut am reconectat pedalele. În mers nu s-ar fi conectat deloc. Și de-abia de la km 4 începe pentru mine cu adevărat cursa. 😂

🌡️ Lupta cu canicula – și cu propriile gânduri

Primele ture au mers ca unse. Chiar bine! Mențineam spre 30 km/h medie, cu tot cu urcarea de la capătul turei. Și nici nu uit că aveam două întoarceri de 180 de grade pe tură, ceea ce te rupe din ritm. De pe la tura a patra am început să simt căldura. Iar de la tura a cincea m-am oprit constant ca să mă stropească voluntarii cu apă și să folosesc gheață. Era cald rău. Vântul bătea tot mai tare, dar nu în mod reconfortant – parcă venea din toate direcțiile și doar amplifica arșița.

Spre kilometrul 120 a început agonia. Simțeam că nu mai fac față. Prea mult. Ce mi-am dorit… era poate prea mult. Două curse, la șase zile distanță, pe o asemenea caniculă… E prea. Începusem să simt că, orice direcție aș fi luat, vântul bătea mereu din față. Mă uitam la soare și parcă fierbeam pe interior. Încep să cochetez cu ideea de abandon. Cu acel gând care îți spune șoptit: „Gata. E suficient.”

Îl mai ții minte pe Alex? Omul ăsta, la fiecare intersectare cu mine, mă încuraja. Plin de energie, până la finalul cursei. Fantastic. La un moment dat, când m-a depășit, mi-a spus ceva legat de încredere. Că e fanul meu. Nu-mi mai amintesc exact cuvintele. Dar eram atât de împins spre limita mentală, încât m-au atins direct în suflet.

😥 Gândul abandonului... și refuzul lui

Ajung spre finalul turei a șaptea (din zece) și hotărăsc: renunț. Gata. Nu mai pot. Ce rost are să termin doar proba de bicicletă? Efort inutil dacă tot nu duc totul până la capăt. Cobor la capătul turei, fac partea finală spre tranziție și… ghidonul nu mă ascultă. Efectiv, nu pot să ies. Spun: „Lasă, mă întorc.” Trec de jaloanele care marchează întoarcerea și reintru pe tură.

Apoi îmi spun: „Stai, treci de ăștia doi cicliști, să nu creadă că abandonezi…” Unul era chiar Alex, care mă încurajează din nou. Și atunci… s-a întâmplat ceva. Nu pot explica. Am început să plâng. Poate ca prostul. Poate de neputință. Poate de descărcare. Sau de toate la un loc. Dar în clipa aia… picioarele au început să tragă. Nu glumesc. Trăgeau ele, nu eu. Nu-mi pot explica.

S-a fi schimbat direcția vântului? Am prins un curent de aer salvator? Habar n-am. Dar am început să rulez. Să trag. 29-30 km/h din nou. Am ajuns la punctul de hidratare și i-am rugat pe voluntari să mă ajute – eram topit de cald.

🧊 Pitstop de Formula 1 – făcut de îngeri

Și acolo… pitstop-ul de Formula 1 a pălit față de ce-au făcut voluntarii pentru mine. Patru oameni au sărit imediat:

– Unul mi-a turnat apă rece pe cap și pe spate,

– O tipă m-a stropit cu furtunul din față,

– Altul mi-a pregătit un bidon cu apă rece și gheață,

– Și încă cineva – nici nu știu cine – mi-a dat portocale.

A fost un moment de boost pur. Sincer, le mulțumesc acelor oameni din toată inima. Pentru că toată proba de bicicletă, voluntarii au fost incredibili. Au făcut diferența. Au fost acolo, plini de energie, deși și ei erau în aceeași căldură ca noi. Fără niciun beneficiu personal. Doar dăruire.

_____

La spital, într-un final, a reușit și Carmen să intre și să mă vadă. A venit și medicul, ne-a explicat ce urmează. Am plecat toți trei, eu fiind preluat de un infirmier și dus prin niște clădiri. Mi-au făcut niște raze, apoi am intrat în clădirea finală, urcat cu liftul și dus în salonul unde urma să stau… trei nopți.

Salonul era ok. Trei paturi. Baie și duș. Nu era rău. Mai erau doi pacienți. M-am pus în pat, simțindu-mă epuizat. Apoi a venit o asistentă care mi-a explicat tot ce trebuie, dar sincer nu-mi amintesc mare lucru, în afară de un singur lucru:

„Să mă suni de fiecare dată când simți că se schimbă ceva în corp. Orice simptom nou e important.”

Apoi a mai venit o dată să-mi ia sânge. Și mi-a luat… Neica! Se uită la mine și râde:

– Vi se pare că vă iau mult, nu? Stați liniștit, doar pare așa. 😄

Mi-a pus o perfuzie și, cumva-cumva, am adormit.

Pe la 2 dimineața m-am trezit. Aveam frisoane. MI-era un frig de-mi clănțăneau dinții. Am sunat. A venit asistenta glumeață. Mi-a luat din nou sânge și mi-a dat un Algocalmin. M-am liniștit și am reușit, cu greu, să adorm la loc.

_____

☀️ Turele finale și energia din oameni

Era tura 8. Mai aveam două. Mă mai opream din când în când și apoi plecam mai departe. Și culmea, începuse să-mi fie puțin frig. 😂 Bine, senzația a ținut vreo 5 secunde… că până la finalul turei, în câțiva kilometri eram deja complet uscat.

La ieșirea din Ineu era Istvan – cel care m-a încurajat toată proba de bicicletă. Și la dus, și la întors, de fiecare dată când treceam pe acolo. Bine, el a încurajat pe toată lumea, nu doar pe mine. Nu știu dacă mai avea piele pe palme la cât a bătut din ele. A mai stat și într-o intersecție unde nu era nici umbră, nici copac, nimic. Îți mulțumesc, Istvan, pentru suport – m-ai ajutat și tu foarte mult.

Pe Istvan l-am cunoscut tot aici, la Oradea, la unul dintre concursurile trecute. Am și alergat împreună anul trecut, parcă. Cunoști oameni faini la genul ăsta de competiții. Și sunt legături care rămân.

A trecut tura 8, a venit tura 9. M-am oprit din nou la hidratare – același pitstop de Formula 1 de care nu te mai saturi – și-am plecat mai departe. Mi-am mai luat energie și de la copiii din Botean (cred că așa se chema satul). O gașcă de copii – pe-o parte și pe cealaltă a drumului – cu sticle, furtunuri, găleți, bucurie pură. Pe ultimele ture ne stropiseră cu apă. Eu le băteam palma de fiecare dată. Îmi dădeau un soi de energie pe care nici nu știam că o pot primi. Și aveam mare nevoie de ea.

🔟 Ultima tură, ultimele resurse

Când am intrat în ultima tură, am știut că termin cursa. Nu mai era cale de întoarcere. După întoarcerea de la capăt, când am trecut ultima dată prin punctul de hidratare, am încetinit aproape de tot și le-am mulțumit tuturor. Au fost cel mai tare punct de hidratare pe care l-am văzut vreodată într-un concurs. Știu că poate pare subiectiv. Și probabil chiar este. Dar pe mine, împreună cu încurajările celorlalți concurenți – pentru că n-a fost doar Alex, au fost mai mulți – m-au ajutat să merg mai departe.

Sincer… nici acum nu înțeleg ce s-a întâmplat. De unde a venit acel boost de energie? Dar era clar că aia era ultima rezervă. Alergarea urma să fie ceva ce fac doar ca să termin. Nu mai conta timpul. Nu conta stilul. Doar să duc cursa la capăt.

Și alergarea avea să fie grea. Plină de căldură. În suflet și pe piele. 😂

🏁 Tura 10 – și tranziția sub 38 de grade

Am terminat și tura 10. Yuhuuu! Inclusiv partea introductivă și de final – cea care, împreună cu porțiunea repetată de 10 ori, făcea peste 3 km. Și aici, în final, vântul bătea nebunește din față, parcă în ciudă. Dar nu mai conta. Am făcut cumva și am ajuns în tranziție după aproape 6 ore și 45 de minute. Și știi ceva? Nu era chiar rău, având în vedere de câte ori mă oprisem.

În momentul în care m-am oprit… am simțit căldura. Efectiv, îmi ardea pielea. Am luat-o încet pe acel drum lung până în tranziție, mi-am pus bicicleta pe rastel și mi-am dat jos casca. În sfârșit!

Am băut izotonicul cald din traistă (mda, deliciu! 😅), am luat niște pastile de sare și magneziu, am încălțat pantofii de alergare, mi-am pus viziera… și-am pornit către ieșire.

Aveau acolo un punct de hidratare. M-am udat bine, m-am spălat pe față de sarea uscată, am băut apă… și-am pornit alergarea vieții.

La 38 de grade.

🏥 Spitalul – Dimineața 1

Mă trezesc datorită forfotei din salon. Asistente, pași, unul dintre pacienți foșnește ceva. Afară e lumină. Până să mă dezmeticesc, vine o asistentă la mine și-mi întinde termometrul. 38.9. Of... Îmi aduce o seringă cu Algocalmin, din fericire de băut, nu injectabil.

Și urmează un moment tragi-comic. Beau Algocalminul, dar nu mai aveam apă. Carmen îmi adusese câteva lucruri de strictă necesitate, dar practic eu plecasem din pat direct în ambulanță. Aveam o sticlă de 500 ml, dar evident că se dusese. O întreb pe asistentă de apă. Îmi zice că e un market „nu știu unde” sau că pot bea de la robinet, că și ele beau de acolo.

Ai de capul meu... la câte documentare am văzut cu bacterii și ciuperci culese din spitale, n-am avut curaj. Dezbatem aiurea un minut. Îmi spune că au sistem propriu de filtrare, dar „fac cum doresc”. Îmi umple sticla de la robinet, iau două guri — cât să nu mor de sete și să scap de gustul „divin” al medicamentului.

Mă bag din nou sub plapumă și încep să mă întreb: ce urmează? Când vin rezultatele analizelor? Când o să am un diagnostic? Când o să fiu bine? Mă simțeam epuizat. Febra mă terminase, dormisem prost și nici nu apucasem să mă refac după Oradea. Vorbesc cu Carmen și cu Paul să-mi aducă sau trimită măcar strictul necesar — apă, hârtie igienică, pastă și periuță de dinți.

Nasol sentiment… să ajungi să-ți dorești lucruri simple, banale, și să le apreciezi altfel, abia atunci când nu le ai. În astfel de momente, lucrurile mărunte capătă o greutate care le scoate din banal și le pune în categoria „esențiale”.

👩‍⚕️ Diagnosticul începe să prindă formă

Pe la 9 vine o doctoriță care avea să se dovedească a fi medicul meu până la final. Foarte de treabă. Îi povestesc — pentru a nu știu câta oară — toată tărășenia. Că triatlon de anduranță, că două în timp scurt, căldură, deshidratare, frisoane… că urinatul a devenit suspect, că totul a început după proba de alergare.

Mă ascultă atent și îmi zice clar: e o infecție. Nu e doar de la efort. Nu are cum. Îmi spune că-mi va da un antibiotic „empiric”, până vin toate analizele și putem înțelege exact ce e în corpul meu.

Febra îmi scăzuse până să vină ea. Mă întind și reușesc să dorm puțin. Între timp, primesc și bagajul de la Paul — cu de toate, chiar și lucruri extra.

Și uite-așa, când ai din nou pastă de dinți, o sticlă cu apă a ta și un prosop curat, parcă revii un pic la viață. Nu știu dacă a fost o lecție, dar cu siguranță a fost o readucere cu picioarele pe pământ. O reechilibrare a valorilor. Genul de reset care vine fără să-l chemi, dar după care nu mai ești la fel.

_____

🏃‍♂️ Alergarea – Start în cuptor. Am început alergarea după ora 15. Afară era o căldură de abia puteai respira. Am luat-o încet, încercând din răsputeri să-mi țin ritmul jos. Porțiunea introductivă de alergare are 11,5 km, iar 95% din ea e complet în soare. Știam deja de la edițiile trecute că vor fi cel puțin patru puncte de hidratare — da’le-ar 'Mnezo sănătate organizatorilor pentru asta.

Geluri nu mi-am mai luat decât două batoane. Nutriția nu mergea. Efortul, căldura și – cum aveam să aflu mai târziu – și altceva din corpul meu… toate făceau imposibil să mai funcționez cum trebuie.

Pe la km 2 am dat de primul punct de hidratare. Era unul mobil: un tip pe bicicletă, blindat cu bidoane. Am băut, m-am stropit puțin și am profitat de o gură de umbră sub un copac. Am continuat. Alergam haotic, de pe o parte pe alta a drumului, doar ca să vânez câțiva metri de umbră. Nu eram singurul — și alți sportivi făceau la fel. La un moment dat, un voluntar pe bicicletă mi-a atras atenția, dar și-a dat repede seama că toți eram în același film: „umbra sau nimic”.

🥵 Puncte de hidratare și umor de cursă lungă

La km 4, următorul punct. Aici începea festinul. Furtun cu apă, m-au udat din cap până-n suflet. Am luat o gură de alune, niște biscuiți sărați, două pahare de cola… ospăț! Mai aveam 4 km până la următorul punct și eram pregătit psihic. Soare, soare și din când în când 1-2 metri de umbră — de care mă bucuram ca un copil.

La un moment dat, văd un alergător în fața mea, vomitând. Era de la proba olimpică, nu de la cea lungă. Erau doi prieteni în jurul lui și se uitau ca la film. Nu știu dacă era mai mult compasiune sau ironie-n priviri. Ce să zic… fiecare cu distracția lui. 🤭

Km 6… 7… 8… și în sfârșit, punctul de hidratare! M-au udat bine, cum îmi place. Până aici mă tot depășisem cu un concurent din Ungaria (avea scris pe costumul de tri). Am schimbat câteva vorbe, apoi fiecare și-a văzut de ritm.

Intrăm în oraș, facem bucla pe sub și deasupra podului „al Bătrânului” și în sfârșit ajungem pe pista de biciclete. Din păcate, încă vreo 500 m erau în soare. Și era genul ăla de soare care arde ca un reproș. Dar apoi vine momentul mult așteptat: coborârea pe lângă Criș, unde deja suntem feriți. Și acolo — alt punct de hidratare.

🧊 Apă cu gheață și un suflet de glumă

Pffff… îl văd pe Radu — prietenul meu de glume de la Xman. Anul trecut mă pusese să spun o poezie. 😄 Ne întâmpină cu zâmbetul pe buze și cu o ladă imensă plină cu sticle, apă, gheață. Iau una rece și mă bucur ca un copil.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! zic eu.

— Ei, da' ce creștini v-ați făcut toți azi, răspunde unul de acolo.

Râdem de ne stricăm. Adevărul e că la cursele astea, scoți credința din om fără niciun efort. Furtunul cu apă e botezul, iar sticla cu gheață – sfânta împărtășanie. 😅

Le mulțumesc și plec mai departe. Încă alergam binișor. Mă stropesc cu apă rece, îl ajung din nou pe sportivul din Ungaria, îi ofer din apa mea rece cu gheață, dar refuză politicos. Schimbăm câteva vorbe și fiecare își vede de drumul lui.

🌇 Trecerea prin oraș și începutul agoniei

Trec pe sub un pod, urc și ajung pe partea cealaltă — chiar în spatele cazării mele. Îmi dau seama că sunt aproape de centru. De aici încep cele 9 ture de ~3 km fiecare.

Alerg acum la umbră. E de vis. Oamenii ne încurajează. Intru pe străduța cu nebunii de la terasa de anul trecut — și da, și anul ăsta sunt tot acolo, făcând galerie ca la stadion. Îmi trag toată energia posibilă de la ei, ca de fiecare dată când trec.

Traversez drumul, ajung în piață — acolo e nebunie. Lume, încurajări, punct de hidratare, furtunul salvator, mâncare. Mă ud bine, mai mănânc ceva… și încep agonia. 9 ture. Doar 9… cam 30 km.

_____

Mă trezesc din nou. Sunt în spital. Visez numai prostii. O asistentă a venit și mi-a pus perfuziile — glucoză și ceva cocktail cu antibiotic, probabil. Îmi ia temperatura. Slavă cerului… nu mai am febră. Mă uit la ceas. E deja ora prânzului. Mă gândesc: oare ce-o fi la masă?

Micul dejun fusese... meh. Un ou, un iaurt, o felie groasă de șuncă, unt, gem și o franzelă ambalată și feliată. Dar primisem niște sandwichuri de vis, așa că doar m-am uitat de curiozitate. La prânz însă, surpriză: supă de legume (pe care o uram în copilărie) și o porție serioasă de mămăligă cu sos roșu și o bucată zdravănă de pui la cuptor. Supa a fost chiar ok, fără sare, dar caldă și clară. Iar puiul… gustos. Sosul, eh, nu prea l-am înțeles, dar per total, un prânz decent.

Apare și Carmen spre după-masă. Mă bucur enorm să o văd. Se vede că e obosită. Îmi aduce ce i-am cerut, inclusiv sare — un recipient special, cică „pentru spitale”. A trecut prin multe cu ai ei și are experiență în astfel de situații.

Povestim. Ne bucurăm să ne vedem. Și, ușor-ușor, începem să retrăim împreună ce s-a întâmplat. Îmi spune cum au fost pentru ea acele ore de groază. Cum, la un moment dat, chiar și-a făcut griji pentru viața mea. Cum stătea lângă mine și încerca sa nu mă lase să adorm. Cum nu avea curajul să plece nici măcar până în cealaltă cameră.

Îmi spune că îmi privea gâtul și cele două vene pulsau puternic în același timp, semn că organismul era complet dat peste cap. Spune că n-a știut niciodată cum arată frica reală… până în acea seară. Că nu era panică, era altceva: frica rece, clară, a unui om care își simte persoana iubită alunecând dincolo de controlul lor.

Am rămas amândoi tăcuți o vreme.

🌡️ Încă 12 ore fără febră

Eram la aproape 12 ore fără febră. Mă simțeam un pic mai stabil. Poate o să treacă. Poate am trecut hopul. Dar diagnosticul tot nu venea. Eram internat de 24 de ore și nimeni nu știa nimic concret.

Și așa se termină încă o zi în care nu știam dacă sunt spre bine sau doar în pauză de la rău.

_____

🏃‍♂️ Turele – și prieteniile care se nasc din efort

Primele două ture au trecut ușor. Alergam binișor, dar mă opream la fiecare sursă de apă. Organizatorii anunțaseră inițial un singur punct de hidratare pe tură — dar în realitate au fost cel puțin două, iar la unul dintre ele era și muzică și atmosferă faină. Traseul de alergare a fost, sincer, belea anul ăsta. Pe ambele maluri ale Crișului, iar pe unul se alerga chiar pe promenadă. Peisajul părea luat din vest: sălcii scurgându-se în apă, cu reflexii calme care meritau fotografiate.

Mă intersectam frecvent cu sportivul din Ungaria. Îl chema József, era la primul lui triatlon pe distanță lungă. Am vorbit mult, în etape. Am profitat de ocazie să-mi exersez maghiara și am fost tare mândru când mi-a spus că în anumite momente accentul meu părea chiar nativ 😁. Venise la Oradea pentru că auzise că e fain, dar și pentru că e mai ieftin decât Balatonman. Avea dreptate — am fost de patru ori la Balaton, știu bine cum stă treaba.

🐌 Când corpul trage frâna

La un moment dat, m-am întâlnit cu Victor — cel pe care-l urmărisem la înot. Avea un mers foarte rapid, constant, și ritmul lui mi s-a părut mai eficient decât orice altceva puteam duce în acel moment.

Adevărul era că nu mai puteam alerga ca lumea. De fiecare dată când începeam să alerg, corpul se supraîncălzea rapid, transpiram masiv și mă oboseam instant. Mă tot stropeam cu apă — de la dușurile de la restaurantul „La Teatru”, de la furtunurile din zona de finish… dar efectul trecea repede. Și atunci am făcut ce fac mulți în astfel de momente: am alternat mers cu alergare. A fost o tărăgănare continuă, dar una pe care a trebuit să o accept. Scopul devenise simplu: să ajung la capăt, atât.

🧍‍♂️ Prietenii de o zi, dar cu amprentă

Cu Victor am mers aproape o oră. Din când în când mai alergam, dar cel mai mult am ținut ritmul lui de mers. Am vorbit despre tot și nimic, cum o fac doi prieteni vechi. Ce e fascinant la Ironman e că prietenia nu are nevoie de introducere. După două-trei schimburi de replici, ai impresia că te știi cu omul de o viață. În suferință, se dă la o parte tot ce e de formă — și rămâne esențialul: „Suntem amândoi aici. Și ne ducem împreună.”

L-am văzut apoi pe József, oprit. Nu arăta prea bine. L-am încurajat, dar n-am avut în mine forța să mă opresc. Simțeam că Victor mă „trage” înainte, fără să vrea, și știam că nu trebuie să pierd acel ritm. Îmi pare rău acum — am aflat că s-a oprit definitiv. În turele următoare nu l-am mai văzut nici pe el, nici pe părinții lui, pe care îi cunoscusem în parcul din spatele cazării. Dar așa e în cursele astea… fiecare are momentul lui în care trebuie să ia o decizie.

👣 Carmen – mereu acolo

Carmen era cu mine la fiecare tură. Mă însoțea pe porțiuni, îmi dădea energie, apărea din locuri neașteptate. Pe ultimele trei ture, era mereu prezentă. Suportul maxim. A fost, fără să exagerez, unul dintre motivele pentru care am putut să continui.

Pe Victor l-am pierdut la un moment dat. Mergea prea repede. Și da, am râs singur de mine atunci: eram în punctul în care nu mai puteam ține pasul nici cu mersul alert al altora. Dar nu conta. Încă mergeam. Încă eram în cursă.

_____

🌅 Spital – Ziua 3: Răspunsul

O nouă dimineață. N-am mai avut febră, dar am dormit prost. Până pe la 12 noaptea tot fusese gălăgie, agitație, plus stresul din capul meu care nu mă lăsa deloc să mă liniștesc. Mă tot întrebam: Am venit marți… azi e joi. Oare mă lasă să plec mâine? Oare aflu ce am?

După micul dejun (la care am renunțat pentru că mai aveam un sandwich magic de la Paul), au venit din nou perfuziile. Unul dintre ele era alt antibiotic — ceva mai puternic. M-a cam bușit, sincer. Îl luam dimineața și seara, și aveam impresia că-mi topește creierul.

Au fost ore grele. Stăteam și mă întrebam: Oare au prins infecția? Știu în sfârșit cu ce am de-a face? Pe la 1, apare o doamnă care stă în ușă. Din afară se auzea cineva povestind despre „domnul Bercea”. Îmi dau seama: e o vizită oficială. Doamna din ușă era medicul-șef. Iar cea care povestea era doctorița mea.

Și atunci aflu: cauza problemelor mele era... E.coli. Mă uit fix în tavan: Mai să fie!

🤯 Un diagnostic, o liniște (aproape) nedorită

Au discutat acolo în ușă și despre prostată, și despre o ecografie, și despre externare. Doctorița mea propusese să plec, dar medicul-șef n-a fost de acord — voia să vadă mai întâi rezultatele analizelor de dimineață, „și încă ceva în dosar”. No, poftim! Asta-mi lipsea… să mai stau în spital pentru birocrație!

Nu știam dacă să mă enervez sau să-mi văd de pat. Dar măcar avea logică.

Și, sincer… era prima dată în toată povestea asta când lucrurile începeau să se lege. Dacă până atunci mă tocaseră gândurile — Am exagerat? Am forțat? Ar fi trebuit să abandonez când am simțit semnele? — acum începeam să înțeleg.

Poate că n-a fost o alegere greșită. Poate că nu a fost despre ambiție oarbă.

În momentele alea, când ceilalți sportivi mă încurajau pe bicicletă, când oamenii îmi strigau să merg mai departe, n-a fost sentimentul care a învins rațiunea. A fost ceva real: o convingere adâncă că pot duce.

Acum, știind că infecția era deja în corpul meu de dinainte de cursă, îmi dau seama că n-am greșit când am avut încredere în mine. Doar că… na, canicula a amplificat totul de trei ori. Au abandonat oameni care veniseră odihniți și pregătiți. Faptul că eu am dus-o până la capăt… e o victorie, nu o greșeală.

Masa din ziua aia a fost chiar mai bună. Ciorba asemănătoare cu celelalte, dar felul principal — pui cu mămăligă și varză — a fost delicios. Mai ales că aveam sarea de la Carmen 😁.

_____

🏁 Ultimele 3 ture – Cu cineva alături la fiecare pas

Intrasem în ultimele trei ture. Ceva mai puțin de 10 km. Carmen apărea ca din senin pe lângă mine — sprinta veselă, îmi spunea că acum „aleargă cu mine”, așa cum făcusem eu cu ea la Lacul Garda. 😂 Diferența era că atunci aveam energie, iar acum... mergeam încet, ca un melc cu crampe.

Alergam doar câteva sute de metri și simțeam că iau foc. Și totuși, acum nu mai era chiar atât de cald. Sau poate eu eram prea ars ca să mai simt diferența. Revin pe porțiunea cu terasa „La Teatru” și nebunii de pe margine. Oamenii aplaudau de fiecare dată când treceam. Era clar că mai rămăseseră doar cei de la proba lungă. Din ce în ce mai puțini.

Mă întâlnesc cu Flabio, antrenorul de la Seven Club. Era acolo, cu furtunul în mână. M-a spălat bine de toate păcatele… dar răcoarea nu ținea prea mult. Mai aveam două ture.

🟣 Ava

În penultima tură am intrat în vorbă cu un sportiv sârb. Nu mai știu exact cum, dar ne-am trezit comentând amândoi cât de greu e. El voia să-și ajungă din urmă amicul. Eu mă târam cu două pahare de cola cu gheață în mână, în căutarea unei motivații mai solide decât „hai că mai e puțin”.

Când rămân din nou singur, încerc să alerg puțin. Și atunci… apare ea. O fetiță. Aleargă lângă mine. Râde. Se uită la mine. Îi zâmbesc. Mă gândesc la Andra, fiica mea. Are 21 de ani acum și e în sesiune. N-a putut să vină, dar momentul cu fetița asta m-a topit.

— Ai câștigat! îi spun, când se oprește.

Se uită spre tatăl ei, rușinată, și el o încurajează:

— Du-te, aleargă cu domnul!

Reîncepe să alerge cu mine. Avea sandale cu luminițe. Mi-am amintit cum i-am cumpărat și eu Andrei prima pereche din astea.

— Eu sunt Marius. Pe tine cum te cheamă?

— Ava, răspunde ea.

— Îmi plac sandalele tale, sunt foarte frumoase. Am și eu o fetiță ca tine.

— Sandalele sunt de la mama. Dar ea nu e acasă. E plecată. Dar vine. Mai dormim de trei… două… una ori, și vine! îmi arată cu degetele.

Atunci mi-am amintit de „unitatea de măsură” a Andrei, când era mică. Totul era „câte nopți mai dormim până…”. Ava mi-a povestit despre mama ei plecată în străinătate, despre tata, despre toate. Nu mai știu exact ce i-am spus înapoi. Dar, la un moment dat, drumurile noastre s-au despărțit. I-am spus că m-am bucurat să o cunosc. Mi-a urat baftă.

N-ar fi fost rău să zic acum că m-am uitat în urmă și nu mai era nimeni — ca într-un film cu fantome. 😂 Dar nu. Erau cât se poate de reali.

🤳 Un om din umbră

Pe partea cealaltă a traseului m-am întâlnit cu un om care m-a încurajat de vreo cinci ori pe alergare. Sau cel puțin așa am simțit eu. Nu știu cum îl cheamă, doar de pe Facebook - Marutuy, și chiar și acolo cred că e o poreclă. Dar ce știu sigur e că omul ăsta a zis că s-a apucat de triatlon din cauza mea.

M-am oprit. L-am rugat să facem o poză. A acceptat cu zâmbetul pe buze. Mi-a trimis apoi mai multe imagini de pe traseu, pentru că eu n-aveam cine știe ce din partea de alergare. Mulțumesc mult, Marutuy. 🤗 Și uite-așa… am intrat în ultima tură.

______

E ora 13. Sunt pe ace. Mă tot uit la ușă, la ceas, la telefon. Oare când vin rezultatele analizelor? Celuilalt pacient din salon deja îi scoseseră branula. Mie, în schimb, mi-au mai adus niște „cocktailuri” să-mi bage pe venă.

Vine și masa. Ciorbă de perișoare și mâncare de fasole. Arătau și miroseau bine. Adevărul e că aș fi apreciat niște smântână la ciorbă, dar perișoarele erau chiar delicioase. Măcar de stresul din cap nu mă scapă nici ciorba.

Mâncam, dar în gând îmi repetam planul de „evacuare”: Dacă nu mă lasă, plec pe proprie răspundere. Cer externare. Nu mai stau până luni!

Și… într-un final, vine. Doctorița. Îl ia mai întâi pe celălalt pacient. Apoi, vine la mine.

— Ei, domnule Bercea… plecați acasă! 🎉

Yuhuuuuu!!! În sfârșit! Îmi face mai multe recomandări, îmi explică ce tratament am primit: că au mers pe o schemă care acoperă și ce au descoperit (E.coli), dar și alte posibile cauze. Că nu mai sunt contagios. Că trebuie să fac un CT, să văd un urolog…

„Ce vrei tu, numai lasă-mă să plec” era în mintea mea.

Carmen era prin zonă. Mi-am strâns repede toate boarfele, am mai așteptat cinci minute, și dus am fost. Nu știu dacă mi-am pus vreodată atât de serios speranța într-un cuvânt: „externare”.

Sper, din tot sufletul, să nu mă mai întorc niciodată.

⚠️ Ce simți când afli că n-a fost vina ta

E greu de descris ce simți în momentele alea. Pe de-o parte, ușurare. Pe de alta, o liniște ciudată. E ca și cum tot ce s-a frământat în tine zile întregi, toate întrebările, vinovățiile, deciziile — au acum un sens. Da, poate că a fost nebunie să faci două Ironman-uri în două weekenduri. Dar nu de asta ai ajuns aici. Nu a fost slăbiciune. Nu a fost prostie. A fost o bacterie care te-a tăiat la genunchi, și pe care ai dus-o cu tine pe traseu, fără să știi.

Și cu atât mai mult, faptul că ai dus cursa până la capăt… e o dovadă, nu un reproș.

🏃‍♂️ Ultima tură – Finalul cursei, dar nu al poveștii

E greu de spus ce simți în ultima tură. Bucurie, puțină energie nouă, motivație. Cu o tură înainte încercasem să merg la toaletă, dar a fost greu și a usturat. M-am gândit că o fi de la bicicletă, sau prea mult efort… Lasă, trece, mi-am zis. Dar era primul semn. N-avea cum să-mi treacă prin cap ce urma.

Și totuși, alergam. Încă un kilometru… apoi încă unul… și intru în piață. Carmen mă așteaptă. Ne privim, și stabilim fără cuvinte: vom alerga împreună pe linia de finish.

Cei de la Xman permit asta. E unul dintre puținele concursuri pe distanță lungă care oferă acel moment special. Am mai văzut asta la Family Challenge. Ironman-ul nu permite, dar aici… aici e altceva. Aici e și despre familie.

Mai am 200 de metri. Trecem pe lângă terasa „La Teatru”, și din toate mesele se aud urale. E fantastic. Intrăm pe covorul roșu. O iau pe Carmen de mână. Ne pregătim să trecem linia de finish.

Și… ne oprim. În fața noastră e un alt concurent care face poze. 😂 Panglica de la finish nu e ținută. La Xman, fiecare concurent are parte de acel moment, de panglica lui. Așa că mai așteptăm. Se organizează oamenii… și apoi, trecem.

Împreună. Fericiți. Nu știu dacă am zâmbit sau am plâns. Sau am făcut ambele.

Adriana era acolo. Ne-a filmat. Am aflat asta abia după cursă. M-am bucurat enorm că există acea înregistrare. Că momentul a rămas. Mulțumesc mult, Adriana 🤗

După ce am trecut linia, am povestit cu Mihai Vigariu și cu Istvan, unul dintre organizatori. Apoi ne-am îndreptat spre cazare. Eram rupt. Am vorbit cu Carmen despre tot ce s-a întâmplat. Am reușit să fac duș — și, culmea, fără frisoane. Începusem să cred că totul e în regulă.

🫶 Despre Xman Oradea

Concursul ăsta a fost organizat impecabil din punctul meu de vedere. Oamenii ăștia au crescut frumos, an de an. Înotul e super mișto, în canalul Crișului Repede. Bicicleta… e cum se poate. Dar nu e rea. Știu că e greu să blochezi 90 km de drum, așa cum se face în alte țări.

Iar alergarea… alergarea e senzațională. Mă refer la bucata din oraș. Traseul introductiv e „așa și-așa”, dar nu-i rău. Mai degrabă căldura îl face greu, nu peisajul.

Dar cel mai tare am apreciat două lucruri:

Organizarea pentru caniculă – gheata până la final, furtunuri cu apă peste tot, hidratare cât cuprinde. Nu știu ce s-ar mai fi putut face în plus. Cât m-am chinuit eu, pot să spun sincer: am primit maximumul posibil.

Voluntarii. Fantastici. De mare ajutor. Se vede că au învățat de la an la an. Știau exact ce au de făcut. Respect!

Chiar am de gând să fac o comparație între Ironman Hamburg și Xman Oradea. Merită. Ar fi foarte interesant de văzut ce înseamnă un concurs internațional vs. unul crescut cu suflet, local. Și cred că vor fi surprize.

Mulțumesc, Xman Oradea. Mulțumesc, voluntarilor, sportivilor, și tuturor celor care m-au încurajat pe traseu.

Am trecut prin momente grele în cursa asta, iar fără voi — fără sprijinul vostru real, sincer — n-aș fi ajuns la capăt. Garantat.

🚗 După cursă. Începe altă cursă.

Dar povestea nu se termină aici.

În noaptea aceea am dormit puțin. Cursa nu se încheiase cu finish-ul. Mereu vreau să fac tot, să profit de tot ce se poate. Așa că… am pornit din nou la drum.

👵 Bunica, tata, drumuri și frisoane

A doua zi, la 7 dimineața, eram în picioare. M-am dus să mă văd cu sora mea, care era cu copiii într-o excursie lângă Oradea. Apoi am realizat că trebuie să ajung la Fughiu până la ora 10, să-mi recuperez bicicleta și bagajele. Fughiu, apoi înapoi în oraș, apoi check-out, apoi… dunga spre Satu Mare.

Am ajuns, m-am văzut cu bunica mea de 96 de ani și cu tata. Fiecare – o oră. Apoi, dunga mai departe. Pe la jumătatea drumului dintre Satu Mare și Zalău, în drumul spre Sibiu, au început primele frisoane. Ne-am oprit în Zalău, am luat o aspirină. Am stat în mașină cu geaca de iarnă pe mine, cam o jumătate de oră, până mi s-a reglat temperatura. În iunie.

🏨 Sibiu, fără parcare și cu febră

Am ajuns la Sibiu seara. Era nebunia Sărbătorii de Rusalii. Zero locuri de parcare. Noi eram cazați în centru, la „Împăratul Romanilor”. După o oră de plimbat, întors și dezbătut nervos în mașină, am găsit un loc și am cărat bagajele la hotel.

Ne-am cazat, am mâncat ceva și ne-am culcat. Dimineața, surpriză: 15 grade și ploaie. Am luat micul dejun, mi-am luat niște pastile — doar să nu revină frisoanele — și am plecat spre București.

🍽️ Oprirea la Florin – și o iluzie de final

Pe drum, avusesem o tentativă de frisoane dar am scapta cumva de ea, apoi am oprit la un văr de-al lui Carmen, Florin. Om pasionat de alergare și de mâncare — la fel ca mine. 😁 La el și la Ana, soția lui, ne-am trezit într-un adevărat festin: hummus de toate felurile, lipie de casă, salate, chili con carne, pui, rață la cuptor, tartă cu mere și înghețată. Și sigur am uitat ceva. Dar am plecat de acolo ghiftuiți și, cum glumesc mereu, „pregătiți de încă un Ironman”.

Am ajuns acasă. Ne-am culcat. Dimineață m-am trezit destul de bine. Niciun semn că ar urma dezastrul.

🌡️ Finalul real

Am lucrat de dimineață, pe la prânz am mâncat, și m-am pus să dorm puțin. După 20–30 de minute m-am trezit cu frisoane. Termometrul: 40.2. Apoi 40.9. Apoi 41+. Aici se rupe firul.

Nici nu-mi aduc aminte prea bine ce a fost. Știu doar ce mi-a povestit Carmen. Cert e că a chemat ambulanța de două ori. Primii n-au luat-o prea în serios. Dar apoi… a început haosul. A doua ambulanță m-a luat. Și de aici… începe altă poveste. Una pe care ați citit-o deja.

🧠 Reflecția finală

A fost o experiență foarte neplăcută. Nu știu ce aș fi putut face ca să o evit. Nu am luat infecția la concurs, ci între concursuri. Poate la Hamburg. Poate mai devreme. Habar n-am.

Mă bucur că sunt bine acum. Fac tratament cu antibiotice timp de zece zile. Mă termină. Dar important e că funcționează.

Nu știu dacă e vreo „lecție” în toate astea. Nu cred că în condiții normale aș fi avut nicio problemă să fac al doilea Ironman. Asta nu mi-o reproșez. Că m-am pricopsit cu o bacterie… ei, asta e viața. Nici nu știu de unde am luat-o. Mă spăl pe mâini mai des decât e normal. Și totuși…

🌀 Și uite-așa...

…am mai trecut printr-o aventură. Mai plăcută, mai puțin plăcută — dar cu siguranță una de ținut minte. Așa e viața mea. Nimic banal. Totul trăit cu sens. Și n-am regrete.

Să ne auzim cu bine. Și sănătoși. 🤗