„Marius, you are an Ironman!” – spune crainicul de pe linia de finish.

3.8 km înot, 180 km ciclism, 42.2 km alergare. Pentru a 12-a oară. Și am trăit totul la maxim, pentru că fiecare cursă e diferită față de cea precedentă.

Am să scriu povestea acestui Ironman în două episoade, pentru că nici timpul nu-mi permite, dar și pentru că aș vrea să dau anumite detalii care să vă ajute să înțelegeți, să trăiți și să vedeți această cursă cu toate nuanțele ei – prin ochii și experiența mea.

Și cred că această primă parte e o dedicație celor care nu știu să înoate, sau nu pot înota distanțe de 2000 sau 4000 m, deși și-ar dori asta. Cei care aleargă și pedalează bine, dar îi ține în spate – sau departe de triatlon – acest impediment.

Totodată, va fi și un review pentru un costum de neopren de înot care mi-a făcut viața mult mai ușoară și, sincer, nu cred că aș mai putea folosi altceva acum. Mulțumesc, SportGuru, pentru susținere. ❤️

Aș începe povestea din avion, când mă uitam pe geam (îmi place mult să admir norii în zbor), și gândurile îmi năpădiseră sufletul. Eu tratez cu maxim respect orice cursă de anduranță, chiar dacă am făcut nu știu câte. Fie că e vorba de Ironman sau curse de 100 km+, mereu am o perioadă serioasă de pregătire de minimum 2 luni. Doar că… de data asta, lucrurile nu au mers așa. Programul ultraîncărcat nu mi-a permis să fac tot ce aș fi vrut. Să nu mă înțelegeți greșit – nu mă plâng că am prea mult de lucru. Exclus! E mai bine să ai problema asta decât să n-ai de lucru. Mă plâng doar că ziua are doar 24 de ore. Al’ Bătrân (care va mai apărea în povestea asta) n-a gândit bine ziua cu doar atâtea ore. Ar fi putut să-i mai adauge 8 – să avem și timp să dormim și să ne antrenăm. 🤭

Revenind… acolo sus, la 11.000 m altitudine, duceam în suflet o luptă interioară, în care partea emotivă realiza că am experiența și antrenamentele cumulate (chiar dacă nu așa multe – am făcut câte ceva și prin Thassos acum o lună), iar partea rațională și concretă știa că trebuia mai multă muncă. Așa a ieșit și acel clip/reel pe care l-am postat cu 2 zile înainte de cursă și la care mulți dintre voi ați reacționat imediat și mi-ați trimis zeci de încurajări. Vă spun sincer: a contat enorm și vă mulțumesc pentru asta. ❤️

Prima probă, cea de înot, este pentru mine cea mai stresantă. Este sportul pe care-l stăpânesc cel mai puțin, din două motive: am învățat să înot târziu, acum 8 ani, și iau pauze prea lungi – de obicei din septembrie până în aprilie, când înot puțin sau deloc. Motivul este timpul și faptul că trebuie să merg la un bazin pentru asta.

Nu este vorba despre teamă de apă sau de înec. M-am convins de faptul că e imposibil să te îneci la un concurs din ăsta, mai ales purtând costum de neopren, încă de la primul test de înot în ape deschise. Am învățat că trupul plutește foarte bine și ușor, că panica apare din epuizare, și că – dacă nu sunt condiții extreme (vârtejuri, curenți etc.) – înotul este un sport cât se poate de sigur (chiar consider că ciclismul este un sport mai periculos, dacă vorbim despre a pune viața în pericol). Stresul vine mereu când nu apuc să mă pregătesc ca lumea, din teama de a nu depăși timpul. Nu mi s-a întâmplat, dar na… tot rămâne o problemă. Nefăcând antrenamente constant și specifice, vă dați seama că nici tehnica mea nu este una foarte bună. Duc 4000 m într-un timp de 1:45–1:55 ore, un timp bun – sau cel puțin decent pentru mine – dar, spre deosebire de înotători de performanță ca Bogdan sau Mihai, care fac asta la un antrenament și „în scârbă”, într-o oră. 😂

Pe lângă emoțiile care m-au apucat în timpul zborului, a urmat și momentul preluării bicicletei. Este partea pe care o urăsc din tot sufletul când merg la un concurs de triatlon cu avionul. Împachetarea, predarea și preluarea bicicletei la aeroport, emoțiile că ajunge bine, întreagă… și măcar să ajungă deodată cu mine. 😂 Aventura a început de la Aeroportul Internațional Otopeni, unde, după stat la coadă la check-in pentru predarea bagajelor, și după ce am primit mesajul cum că zborul e amânat vreo oră, am fost preluat de cineva și dus la bagaje agabaritice. Acolo am fost întrebat dacă am dezumflat roțile, dacă nu am cartușe de CO₂ (o soluție foarte bună pentru umflarea roților rapid și eficient în caz de pană) uitate.

Am răspuns sigur că nu. Căutasem în geanta pe care o aveam cu împrumut de la Paul (ca și casca, de altfel – a mea și-a pierdut toate părțile de protecție la ultima tură – are 8 ani, săraca 🤭), să nu fi uitat ceva înăuntru – s-a mai întâmplat. Au luat bicla și așteptam cu nerăbdare OK-ul ca să mă car de acolo și să mă îndrept spre security. Eh, ce să vezi? S-a întors domnul responsabil și m-a anunțat că am cartușe de CO₂. 😂 M-au luat cu ei la subsol, unde se făcea scanarea de către vameși, și le explicam că n-are cum, că am verificat totul de 10 ori, tocmai ca să n-am probleme.

Ajuns în zona de scanare… și ce să vezi? Supriză! Dau peste Mihai – un alergător (cel puțin) pe care-l cunosc din Chiajna. M-am intersectat cu el de câteva ori în turele de alergare sau de biclă, cred că am și povestit la un moment dat. M-am bucurat mult să văd o față cunoscută în acel moment, mai ales că na… mi-era și jenă că încurc lumea pe acolo. Am povestit puțin, lucru care m-a ajutat mult să mă calmez, fiind foarte stresat, apoi mi-a explicat că se vede clar că am ceva înăuntrul genții. Când mi-a arătat zona în care ar fi… mi-am adus aminte că am verificat absolut tot… mai puțin bicla, care are un spațiu de depozitare mic, exact pe cadru. Am găsit acolo cartușul și dispozitivul de umflare pe care-l căutasem o oră cu o zi înainte și îmi propusesem să cumpăr altul. 😂 Am rezolvat problema, ne-am luat rămas bun și am plecat. Mulțumesc, Mihai, m-a ajutat discuția cu tine în acel moment. 🤗

Scăpat de jumătate de problemă, m-am îndreptat către security și am trecut rapid în cealaltă parte. Până să apară Carmen, am mai avut și o mică urgență de-a trebuit să scot laptopul să lucrez ceva până să ajungă și ea. 😂 Dar apoi… am băut un pahar de vin și m-am liniștit. 🤣

În timpul zborului, de obicei, filmez, citesc sau mă uit la filme – nu prea sunt atent la ce se întâmplă în jur. Am auzit ceva agitație la un moment dat, dar n-am băgat de seamă. La aterizare, în momentul în care ne-am lipit de acea pasarelă de îmbarcare (tunelul de la aeroport care leagă avionul de clădire, da, ăla – că tot mă întrebasem cum naiba îi zice), am văzut că ne așteptau vreo 10 „polizei”. Chiar îi spuneam lui Carmen că sigur s-a întâmplat ceva, că nu e normal așa ceva, când persoana de lângă noi ne spune că a fost un pasager care a fumat în ciuda atenționărilor repetate făcute de însoțitorii de bord și de ceilalți pasageri, și că au trebuit mutați cei din jurul lui pentru că devenise insuportabil. În fine, a intrat armata de Polizei, l-au preluat și aia a fost. Ciudată întâmplare, și nu înțeleg de ce ai face asta într-un avion… dar n-am stat prea mult pe gânduri, pentru că urmau emoțiile preluării bicicletei.

Ne-am dus la zona de preluare bagaje și m-am bucurat să văd lângă un birou de predare bagaje agabaritice. Am preluat bagajul de cală și am așteptat… și-am așteptat… și-am mai așteptat… Până la urmă îl întreb pe nenea de acolo dacă știe ceva. Nenea începe să se intereseze, nu prea știa ce s-a întâmplat, dar îmi spune să aștept. Și cum așteptam eu așa, cu emoțiile în gât – vă dați seama, fără bicicletă = canci concurs – văd o tipă care-și căra valiza de bicicletă și care venea dintr-o altă direcție. O întreb de unde a preluat-o și mi-a spus că din capătul celălalt al clădirii, că să mă duc acolo, că e posibil ca și a mea să fie acolo. Venise cu un alt zbor, din altă direcție, dar și ea așteptase aiurea acolo, în același loc. 😂

M-am dus în capătul celălalt al terminalului și… am găsit bicla. Cuminte, cum mă aștepta. Am luat-o și-am plecat bucuros către ieșire, unde mă aștepta și Carmen.

Drumul către cazare a fost destul de simplu. Am preluat un tren S1 care ne-a dus până în centru, iar de acolo, lipa-lipa pe jos, 500 m până la hotel. Când am ajuns în cameră, primul lucru a fost să reasamblez bicla și să văd că totul e în regulă. Ei, nu era prea în regulă, dar după ce i-am arătat lui Daniel (despre care vorbeam acum două zile, că mă ajută cu bicla), mi-a spus ce să fac și a fost simplu de reglat. Abia apoi m-am liniștit de tot și am rămas doar cu emoțiile concursului. 😂

Am mâncat, ne-am plimbat puțin, apoi ne-am luat ceva de băut la barul hotelului. Carmen – un cocktail cu tequila la bază, dar și cu… mărar?! 🤭 Iar eu, un alt cocktail, dar a cărui vedetă era… o lăcustă crocantă. 🤣 Mie mi s-a părut că arăta ca o libelulă cu aripile strânse, dar na… ce știu eu despre asta?! De multă vreme voiam să experimentez așa ceva, așa că n-am stat prea mult pe gânduri și… am halit-o! Gustul? Ceva între nuci și alune, foooooarte bun! Cred că aș putea să le mănânc în loc de semințe. 😂

Hai că m-am lungit prea mult cu povestea. 🤭 A doua zi am preluat kitul de concurs: un rucsac Ironman, niște produse Maurten și AG1, autocolantele pentru bicicletă și numărul de concurs, pungile pentru tranziții etc. Am tot căutat niște cartușe de CO₂ de vânzare în expo-ul lor și la corturile cu produse din împrejurimi, dar nimic. Am întrebat la Info Point, și mi-a spus tipul de acolo că nu se comercializează, nu știe de ce, și că au întrebat mai mulți. Mi-a recomandat să încerc la două magazine de biciclete care se aflau în zonă. Din fericire, la primul – Specialized, un brand cunoscut de bicle – mi-am găsit cartușele și am achiziționat două.

În drum spre hotel, ne-am destrăbălat cu 5 wurști absolut belea, direct de pe grătar, și cu câte o halbă de bere. Apoi – dunga la hotel – și m-am apucat de pregătit bagajele pentru tranziție. Pentru cine nu știe: în zona de tranziție, dintre sporturi, ne asigurăm toate cele necesare trecerii de la o probă la alta. Există două pungi: pentru bicicletă și pentru alergare. În punga de bicicletă îmi pun casca, numărul de concurs, pantofii de bicicletă, o apă și un gel. În cea de alergare – pantofii de alergare, vizierea și altele, în funcție de caz. Nu e greu, dar trebuie să fii atent, tocmai ca să nu uiți ceva important, care să nu-ți permită – dintr-o greșeală stupidă – să continui cursa.

După ce am făcut bagajele, am luat bicla și m-am îndreptat către tranziție. Bicicleta și pungile se predau cu o zi înainte. În dimineața cursei mai ai acces la ele, dar bicicleta e obligatoriu s-o predai în prealabil. Deși văzusem pe hartă, am fost șocat cât de lungă era zona de tranziție. Practic, avea 550 m – mult de alergat între probe. Gândiți-vă că de la înot vii desculț 🤭, iar apoi, la bicicletă și după, cu pantofii de bicicletă – care nu sunt tocmai comozi la alergat. 😂

După ce am scăpat și de asta, zarurile deja erau aruncate. Așa că ne-am relaxat cu un Aperol Spritz și un ștrudel clasic. 😁 Seara ne-am culcat devreme, dar n-am putut să adorm. Mă tot uitam pe geam cât de senin era cerul, deși organizatorii anunțaseră că vremea va fi nasoală și să urmărim mesajele lor.

La 4:00, când m-am trezit, cerul părea încă ok și m-am bucurat aiurea că a fost alarmă falsă. Am coborât la micul dejun pe la 4:15. Cei de la hotel au oferit micul dejun începând cu ora 3:30 pentru participanții la concurs. Este un eveniment la care participă toată comunitatea și toată lumea încearcă să ajute cum poate concurenții. După calculele mele, păreau să fie 2700 participanți, totuși în clasament am văzut vreo 1900.

După micul dejun, mi-am luat toate bidoanele și sticlele pentru cele două tranziții, pompa (ca să verific roțile) și am plecat. Cum mă îndreptam spre tranziție, am văzut în partea dreaptă cerul negru și mohorât, nori care se apropiau. Până am ajuns la intrarea în tranziție, cerul era deja acoperit, și încet-încet a început să plouă. La 5:05, ne-au anunțat să ne verificăm mailurile, și am citit că deschiderea tranziției se mută pentru ora 5:30 din cauza vremii nefavorabile. Între timp a început și furtuna, și toți cei care eram în zona aia ne-am băgat într-o stație de metrou. Pe la 5:50 ne-au anunțat că mai urmează o amânare și că tranziția se va deschide la 6:30, urmată de startul la Pro la 6:10, iar pentru amatori la 6:20. Ca să înțelegeți… chiar dacă startul e la 6:20, până să intri în apă poate dura o oră, la cât de mulți concurenți sunt, și cum se dă drumul în apă la câte 4 concurenți la fiecare aproximativ 5 secunde – dacă nu mă înșel.

La al doilea mail, am hotărât să mă întorc la hotel – că-mi trebuia tare la baie 😅 – și să mă întorc direct echipat pentru înot, cu costumul de neopren. Acel costum de neopren. The one.

Deci, dus acasă, toaletă, echipat în neopren și plecat iar spre tranziție. Din fericire, după furtună părea că vremea își revine. Totuși, am hotărât să nu mai rulez cu 11 bari presiune în roțile de la bicicletă, ci s-o las mai jos puțin. Dacă era de ploaie, mai bine să am ceva mai multă aderență. Ajuns în tranziție, am constatat că totul era ok cu bicla, vântul nu dărâma bicicletele, roțile erau ok, le-am dezumflat până la 9 atmosfere, am umplut recipientul pentru lichide, mi-am pus gelurile și izotonicul pe bicicletă și în pungile din tranziție, și am ieșit. Carmen mă aștepta emoționată. Era prima oară pentru ea când participa la un așa eveniment – chiar dacă mi-a fost echipă de suport anul trecut în Thassos, când am făcut un Ironman de capul meu acolo.

Am ajuns în zona de start înot când deja se porniseră cei de la Pro. Am mai stat cu Carmen la povești și ne-am uitat cum pleacă concurenții – aveam cel puțin 1500 în fața mea 😂 Traseul era foarte impresionant. Practic, vedeai primul lac până la podul sub care urma să întoarcem, apoi urma al doilea, mai mare, în care făceam cea mai mare parte a traseului de 3.8 km. Apoi urma întoarcerea, trecerea pe sub același pod, și apoi coteam prin partea dreaptă, pe sub încă un pod, pentru ca ieșirea din apă să fie mai departe – dintr-un canal ca-n Veneția, fix în fața primăriei… Spectaculos!

Încărcat de emoții, mi-am luat rămas bun de la Carmen și m-am așezat la coadă. Încet-încet am ajuns în zona de start, am pornit ceasul și… baldabac!

Apa avea 17.9 grade – nici prea rece, nici prea caldă. 🤭 Am pornit mai din coadă, unde timpul estimat era +1:35 (peste o oră și 35 de minute), aproximând că voi termina în 1:45, pentru că nu înot foarte drept, nici nu-mi place înghesuiala și deja ochisem traiectoria – mai pe la exterior, ca să nu mă încalec cu ceilalți concurenți. Urasc să fiu atins în apă. 😂 Mai bine înot mai mult.

Am pornit bine. Îmi făcusem încălzirea înainte, iar neoprenul îmi asigura acea lejeritate în mișcarea brațelor cum cel anterior nu-mi permitea. Iar de flotabilitate ce să mai zic? Recunosc și că în ultima vreme am înotat mult cu un neopren cu mânecă scurtă și pantaloni scurți, dar îmi amintesc că și cu neoprenul lung, anul trecut, la Oradea și răcit fiind, am fost praf. Am scos un 2:07 chinuit și la limita timpului permis.

Flotabilitatea și poziția corpului în apă sunt mega importante. Picioare scufundate înseamnă efort depus inutil și viteză mică. Încerc să cresc și să fiu tot mai bun pe partea asta, și n-aș vrea să laud costumul ăsta mai mult decât ar fi cazul, dar pot să vă spun că de la primul înot cu el – după 6 luni de pauză – am reușit să scot timpi pe care, în mod normal, îi scot după 2–3 săptămâni de antrenamente, după pauze lungi și readaptare.

Avantajele costumului Sailfish Ultimate IPS Plus 3 sunt: materialul din jurul umerilor și încheieturilor permite o mișcare naturală, incredibil de fluidă, fără să simți că tragi de neopren. Flotabilitatea este extrem de echilibrată – adică nu doar că plutești, ci plutești în poziția corectă. Iar asta face diferența. E ca și cum te-ar ajuta să ții picioarele sus fără efort.

Costumul de neopren Sailfish Ultimate IPS Plus 3 a fost, fără nicio exagerare, cel mai bun partener de înot pe care l-am avut până acum. Nu sunt profesionist, nu am tehnica perfectă și, ca mulți dintre voi, am început să înot târziu, pe cont propriu. Dar diferența pe care o simți când ai un costum gândit corect, făcut din materiale cu compresie echilibrată și cu flotabilitate plasată strategic, e imensă. Îți ține picioarele sus (ceea ce înseamnă că nu te scufunzi la spate și nu tragi apă ca o mașină cu frână de mână trasă), iar la nivelul umerilor și al încheieturilor mișcarea e atât de naturală încât aproape că uiți că porți neopren.

Un alt detaliu notabil: n-am simțit niciun blocaj în brațe sau la umăr, deși am stat peste 100 de minute în apă. La alte costume, mai ales în trecut, simțeam o oboseală mecanică, cauzată nu de efort, ci de lupta cu materialul. Aici, totul s-a simțit cursiv. L-am testat în trei sesiuni, inclusiv într-un antrenament lung în Thassos, și senzația a fost aceeași: mă ajută să „alunec” mai ușor, să economisesc energie și să ies din apă fără să fiu rupt. Nu pot spune că face magie, dar dacă înoți ca mine – cu pauze, cu tehnică improvizată – atunci da, e aproape magie. Pentru cineva care nu e înotător nativ, diferența e uriașă. (mai multe info despre costum în primul comentariu)

M-am concentrat și eu pe detalii mici care ajută enorm: să-mi întind picioarele, să mențin poziția cât mai orizontală, labele picioarelor să fie unite și întinse (o greșeală pe care o fac mulți începători). La fel, să întind mâna și brațul cât mai mult înainte – pentru că nu am forță, prefer smooth crawl, adică stilul în care folosești mai puțină energie dar distribuită eficient. Nu „tragi tare”, ci aluneci. E economie de energie și eleganță în același timp.

Am pornit bine (2:22 min/100m primii 500m), dar spre jumătatea cursei am scăzut ca viteză, intrând într-un ritm mai puturos (2:50 min/100m – și cu niște ocoluri de concurenți întârziați sau care se opreau să se odihnească). Dar apoi, pe întoarcere, pentru că începuse să mi se facă frig, am crescut ritmul și am urcat iar la 2:30 min/100m. Îmi place să înot în ape deschise, dar, din păcate, în concursuri există și alți concurenți 😂 și aici trebuie să te obișnuiești să te mai atingă unul, să vină altul peste tine din lateral sau din spate.

A fost o tipă care efectiv era călare pe mine într-una. Fiind la același nivel, era greu să scap de ea. Ori era în spatele meu, ori în dreapta mea. Când reușeam să scap, mă trezeam cu ea în stânga. Eu zic că-i plăcea de mine, altfel nu-mi explic. 😂 Glumesc, evident. Culmea e că am avut și un schimb de replici în jurul distanței de 2500 m. Eram sigur că scăpasem de ea. Înotam lejer, pentru că ne mai răsfiraserăm și nu mai era înghesuială, până la un moment dat când am simțit că am atins ceva cu cotul. N-am băgat de seamă – se mai întâmplă – dar am auzit cumva, prin tot baldabacul acela, niște vorbe. N-aș zice „țipete”, dar… după încă 2–3 bătăi de braț m-am oprit să văd ce se întâmplă, să nu aibă cineva nevoie de ajutor. Și când mă întorc, să văd în spate cine strigă… o văd pe... tipa cu pricina. 😂

Avea niște ochelari ieșiți din comun de mari – de asta am recunoscut-o. M-a acuzat că am lovit-o. Am schimbat 3–4 replici, eu cerându-mi scuze și explicându-i că evident nu am vrut și îmi pare rău, ea că a înțeles... mai lipsea să cerem și o cafea, preferabil și-o țigară, să stăm la o șuetă. 😂 Apoi am continuat.

M-am simțit tare bine pe ultimul kilometru. Am și crescut viteza, îmi ieșea bine treaba, lucrurile se legau. Parcă după 2500 m m-am încălzit și am înotat cel mai bine. Am trecut pe sub podul de după start, apoi am schimbat direcția către canalul despre care vă povesteam și am trecut pe sub al doilea pod. Tare mișto senzația asta cu înotul pe sub poduri – e așa… cool! Apoi ultimii zeci de metri și... gataaaaa! Mi-a ieșit înotul!!!

După ceasul meu am înotat aproape 4100 m, cu 300 mai mult decât distanța ideală – dar aia e. Timpul: 1:46:36, la un ritm de 2:36 min/100m. Un timp foarte bun din punctul meu de vedere – chiar dacă nu e „performanță”, pentru nivelul meu și pregătirea pe care... n-am făcut-o, e de vis. Costumul m-a ajutat mult. Faptul că am putut să-mi mișc brațele foarte natural, fără ca neoprenul să opună rezistență, a fost excelent. N-am avut dureri de brațe sau de articulații. Chiar foarte bine.

Până și din apă am ieșit foarte bine și deloc amețit. Carmen mă aștepta și făcea tam-tam cu un clopot/talangă răspândit și folosit la concursurile Ironman... În filmarea făcută de ea am văzut cât de drept și ok am ieșit, spre deosebire de persoana din spatele meu, care era mega amețită și o țineau trei persoane. Am fost și eu acolo, știu cum e… se cheamă „rău de uscat”, dar trece în 10 secunde. 😂

De aici a urmat cea mai lungă tranziție din viața mea! Am urcat niște trepte și apoi am parcurs cam 200 m până la intrarea în tranziție – pe covor, evident, roșu, ca de vedete. 🤭

Intrat în tranziție, mi-am identificat punga – sunt puse pe niște rasteluri cu numerele afișate, deci nu e cu căutat sau panică. Mi-am dat jos neoprenul și am rămas în costumul de triatlon, evident ud. Am analizat rapid situația: era destul de plăcut afară, norii dispăruseră aproape de tot și bătea soarele. Era puțin răcorică, dar știam că mă voi usca repede. N-am mai luat geaca de ploaie pregătită și pentru vânt. Mi-am pus casca și numărul – primul lucru pe care îl faci și care, dacă-l ratezi, îți poate aduce descalificarea. Am luat un gel cu cafeină, am băut 500 ml de izotonic pentru că aveam o sete... și apoi am pornit agale până la bicicletă. Carmen mă aștepta acolo și m-a încurajat. Eram tare fericit că mi-a ieșit înotul, că nu m-am chinuit, că a fost fain și chiar mi-a plăcut.

Știu că v-am mai spus... dar costumul ăla a fost magic! Și nu v-o spun ca reclamă, ci ca un om fericit care a avut viața mai ușoară. Încet, am început să alerg spre ieșirea din tranziție… M-am uitat la ceas: 15 minute. Enorm, dar asta e. Practic, de la ieșirea din apă până la ieșirea pe bicicletă am făcut 750 m. 😂

Concluzie: dacă ești genul de om care zice „aș face și eu un triatlon, dar nu știu să înot” – crede-mă, știu exact cum e. Am fost acolo. N-am crescut în bazin, am învățat târziu, am făcut pauze imense, dar în fiecare an, am mai învățat câte ceva. Dacă faci cu răbdare, cu echipament bun și cu o mentalitate de om normal (nu de super-erou), se poate. Iar acel echipament, pentru mine, a fost diferența dintre o probă stresantă și una care mi-a ieșit chiar cu plăcere.

O șuetă cu Dumnezeu, pe bicicletă și cel mai spectaculos finish de până acum 😍

– Yuhuuuu, hai că poți! – îmi spune Carmen de după gard.

– Stai să mă încălzesc nițel, că-mi clănțăne dinții 😂 – și iau bicla. Ne vedem peste 6 ore jumate, tot aici, îi spun, și încep să alerg ușor către ieșirea din tranziție.

O gașcă imensă de oameni ne încurajează la ieșire… Simt cum un val de emoție îmi umezește ochii. „Stai, băi, nu încă, mai e mult înainte” – îmi spun. Mă urc pe biclă și încep să pedalez. „Nu trebuie să trag. 140W. 27.8 km/h, 6 ore jumate. Mai ai și Oradea peste 6 zile!” – asta îmi tot spuneam, dar picioarele erau în treaba lor. Totuși, încercam să împac și capra și varza, ca și consum de energie. Au fost niște valuri la început, dar în rest relativ plat, cu mult vânt din față. Dar și din spate.

A devenit o provocare: să-mi conserv energia, dar să stau și în media de 30 km/h pentru un timp de 6 ore. Și chiar a ieșit. La km 82 eram chiar mai bine cu 2-3 minute, care s-au dus când m-am oprit la ultimul punct de hidratare de pe traseul de 90, înainte de începerea noii bucle. Făceam pe mine de numa-numa, semn că hidratarea a mers ca unsă.

Planul de nutriție a fost unul clasic: 75g carbohidrați pe oră, adică 3 geluri, puse într-un bidon – toate cele 20 – și completat până sus cu apă ca să fie mai lichid. M-am obișnuit deja cu cantitatea pe care trebuie s-o înghit la fiecare 20 de minute și îmi iese de minune.

Totuși, în urma discuției avute cu Alex – acel puști cu mari șanse de viitor, pe care l-am întâlnit la Daniel și despre care am povestit acum câteva zile – mă gândeam dacă n-ar trebui să cresc cantitatea aceasta. El povestea de 120g pe oră, și am mai văzut și la alți triatloniști profesioniști. Adevărul este că la ultimele 3-4 competiții Ironman parcă am simțit nevoia de mai mult, dar mereu am pus-o pe seama epuizării, chiar dacă energie la alergare aveam. În orice caz, la Oradea – acest Ironman de România pe nume Xman – voi încerca această strategie: 100–110g pe oră.

Revenind: traseul unde nu e nașpa, este absolut superb 😂 Chiar am râs cu lacrimi când i-am spus aceste vorbe lui Carmen. Dar sunt cât se poate de adevărate. Orașul e super, dar asfaltul – cel puțin pe unde ne-am dat noi – mi s-a părut mai așa... de Bulgaria anilor 2017–2018. Adică asfalt plombat peste alte plombe 😂 Nu mă înțelegeți greșit: în rest asfalt belea, doar în Hamburg prin anumite zone era de jale. Cel puțin pe bicicletă, mi-a zdruncinat bine creierii 🤭

În rest, ce să zic... peisaje de vis, localități cu niște case ca-n povești, curți și grădini superbe, oameni la toate porțile care să te încurajeze. Ieșiți cu mic cu mare, la grătare și beri, cu miros de wurști din ăia cum numai ei știu să facă. De la un moment dat am zis că-mi bag picioarele și mă opresc și le cer un cârnat, mama lor azi și mâine 😂 Eram pe la km 130, cred.

Prima tură a decurs șnur, am menținut consumul de energie undeva la 148–150W și, cu o oprire, am terminat primii 90 km în fix 3 ore. Apoi, în tura 2, vântul a fost puțin mai aprig, dar tot am reușit s-o dreg. O să râdeți, dar am avut o discuție foarte productivă cu CharGPT, Marcel – cum îmi place mie să-i spun – în seara de dinaintea concursului, când chiar nu știam ce să fac dacă o să fie vreme nașpa și ce strategie să adopt, dacă să dezumflu roțile... cât de tare, și altele. Și mi-a recomandat o mantră, drăguțul de el, una care spunea: „Vântul nu e dușmanul meu. E doar aer care trece.”, „Nu lupt cu vântul, îl las să treacă.”, „Un Ironman nu se câștigă pe bicicletă. Dar se poate pierde acolo.” sau „Nu e despre timp. E despre a ajunge acolo zâmbind și întreg.”

Sunt lucruri pe care mi le spun mereu în minte, iar atunci când lucrurile devin mai complicate... să râd și să-i spun: „Serios, asta-i tot ce poți?” Nu este despre aroganță sau desconsiderare, am tot respectul față de natură și față de competițiile de ultra, sau maraton. Fiecare cursă e unică în felul ei și trebuie să fii pregătit pentru ea. Faptul că ai făcut una sau 100, nu are nicio relevanță. Da, ai experiență, dar pregătirea este cu totul altceva. Poți folosi experiența și nivelul de pregătire, dar niciodată nu poți fi sigur că iese la sigur.

Și uite-așa s-au scurs zeci de kilometri în care m-am simțit minunat, încercând să mă frânez din a trage mai tare decât mi-am propus – cu mai mult sau mai puțin succes. Să ne înțelegem, nu vă imaginați că am mers cu cine știe ce frână trasă, dar știam că, în condițiile date – și evident, pentru că urma și XMan Oradea – dacă nu vreau să-mi târăsc corpul la alergare, trebuie musai să mă menajez la bicicletă.

În triatlon, cel puțin la cel pe distanță lungă, asta este cheia unei curse reușite și terminate cu zâmbetul pe buze: să faci înotul cum poți, să tragi la bicicletă atât cât să-ți lași energie pentru maratonul de după. Adevărul e că te cam lovește realitatea când, după 5 ore de bicicletă, îți dai seama că urmează încă una... și apoi un maraton. Și gata. 😂

Cea mai mare teamă a mea la proba de ciclism este pana, mai ales dacă sunt cu baieuri – care, pentru cei care nu știu, sunt un tip special de anvelope, lipite pe jantă, care nu folosesc camere și sunt mult mai greu de schimbat în timpul unei curse. Am unul de rezervă, dar nu sunt sigur că aș putea să-l schimb. Interesant este că l-am rugat pe Daniel să se uite la el dacă e în regulă, și era… doar că profilul roților mele de 80 mm nu ar fi permis să le și umflu, pentru că valva era prea scurtă. Mi-a pus un prelungitor și acum e ok. Cel puțin dacă reușesc să fac schimbul. 🤣

Având în vedere toate astea, pe la km 145 am început să mă simt învingător. Nu că n-aș mai fi putut păți o belea, dar aveam mai mult curaj. Și cum dădeam eu la pedale din greu, împotriva vântului, mă trezesc pe o porțiune unde, după ce am schimbat direcția, vine și recompensa: vânt din spate și dai cu 35–38 km/h, să recuperez ce pierdusem până acolo. Speram încă să scot 6 ore pe bicicletă.

La un moment dat mă trezesc vorbind cu Dumnezeu:

— Doamne, încă 30 km fără pană și belele și m-am scos. 🤭

Sf. Petru către Dumnezeu:

— I-auzi, Doamne, ce zice ăsta. E tot ăla din Malta care vorbea cu noi noaptea când era c…at pe el de frică. Acu-i viteaz.

Dumnezeu râde și spune:

— Lasă-l, că-l calmez imediat.

Apoi către mine:

— Las-o, băi, mai moale. Ai uitat de plan? O să-ți târăști apoi viața la alergare și-o să te înjuri singur că te-a mâncat în primejdie pentru 15 minute.

Râd ca prostul. Evident că nu delirez, e totul în imaginația mea – cum a fost și în Malta când mai stătusem la o șuetă cu ei, amintindu-mi de Nicuță Tănase și a lui „Fără minuni, Doamne”. Dar îi răspund, de ce nu:

— Hai, încă puțin, cât mai am vânt din spate.

Al’ Bătrân se uită la mine și se strică de râs. „Fumase” el de prea multe ori asta cu „încă puțin”. Dar m-a lăsat… încă 5 minute… apoi mi-a dat o răpăială, o torențială strașnică, care m-a calmat.

— Acu’ e mai bine? Te-ai răcorit? mă întreabă Dumnezeu.

— M-am răcorit, Doamne, ce să-i mai zic. 😂

Ploaia la bicicletă nu-mi place deloc, pentru că am impresia că e grindină. Cu cât sunt mai mari picăturile și, datorită vitezei, impactul lor asupra pielii se simte zdravăn – nu-ți vine să crezi că e doar apă. 🤭 A ținut nițel ploaia și pedalam în continuare și râdeam... râdeam că era mega fun ce făceam. Iar oamenii de pe margine se aciuiseră pe sub clădiri sau copaci și, în continuare, ne încurajau. Toți uzi, dar cu gurile până la urechi... la fel ca mine. E greu de descris...

Evident că, la ce bălți și umezeală era pe jos, am lăsat-o mai moale. Intrasem deja într-o localitate și aveam multe curbe pe care le luam ca melcul, dar a fost bine. M-am calmat, am păstrat energie, n-am mai tras până la final decât cât îmi propusesem. Și la final, ce să vezi: media a fost de 145W, iar timpul 6:16:40, cu două opriri – una la toaletă și alta să mă spăl de sare pe față, că nu mai puteam și mă ustura rău când îmi intra transpirația în ochi.

Pentru că Daniel îmi reparase recipientul din față, cel de pe ghidon, care are cam 1.3 litri, m-am descurcat de minune cu lichidele. Deși aveam în spate un bidon de 750 ml cu izotonic, nu l-am folosit deloc. Am reușit să folosesc apa din față și o umpleam la fiecare punct de hidratare de pe traseul de bicicletă – care au fost destul de generoase, vreo patru parcă. În orice caz, mega suficiente. Iar izotonicul era de calitate, corect făcut ca și compoziție – era de la Maurten, la fel ca și gelurile și batoanele din toată cursa.

Am intrat în tranziție ca un învingător, chiar dacă nu călare pe cal – pentru că trebuie să te dai jos de pe bicicletă la intrare. 😂 I-am mulțumit lui Al’ Bătrân că m-a scăpat de pene și i-am spus că de aici mă descurc singur, să nu-și mai piardă vremea cu mine. 🤭

Carmen mă aștepta iar la gard, vorba cântecului popular, cu mâna și telefonul întinse prin gard, cum am văzut-o toată cursa asta. Ori atârnată de gard, ori alergând pe lângă mine, după gard. 😍

M-a întrebat cum sunt. I-am spus că bine, dar m-a zăpăcit vântul și ploaia. Când mi-a spus că în Hamburg fusese și nițică grindină, mi-am dat seama că Dumnezeu chiar mă iubește – că n-am primit și „înghețata”.

Am continuat lungul drum al tranziției până la pungile pentru alergare. Mi-am scăpat acolo de casca și pantofii de bicicletă. Mi-am luat viziera, ochelarii de soare și pantofii de alergare. Am mai făcut o vizită la baie, am luat un gel și am băut niște izotonic pregătit în pungă, și-am început… confruntarea finală. Proba cea mai grea. Maratonul!

Am pornit încet. Știu deja din experiență că senzația când treci de la bicicletă la alergare e foarte ciudată. Oricât de tare ai alerga, tot încet ți se pare. Așa că m-am tot uitat la ceas ca să mă asigur că nu sar calul. Am ținut-o la 7:00–6:30 min/km, mai ales că aveam impresia că-mi iau foc gambele – exact ca atunci în Alberobello, când dimineața după start, în primii kilometri, pentru că n-apucasem să fac nicio alergare în acea săptămână, avusesem aceeași problemă.

Eh, acum naiba știe de ce era, dar în orice caz, gambele îmi luau foc, iar mușchii lombari începuseră să-mi dea niște senzații absolut „belea”, semn că lipsa antrenamentelor lungi de bicicletă combinate cu vântul care m-a zăpăcit, mai ales pe a doua parte, au făcut casă bună pentru o senzație de catifelare la alergare. 😂

După o nouă oprire la toaletă, pe la km 4, gambele m-au lăsat, iar cu lombarii o mai dregeam din poziție, dar nu m-au lăsat până la capăt – măcar era suportabil.

Am avut o tonă de puncte de hidratare, cred că au fost la fiecare 2 km. Astfel că n-am mai purtat brâu și nimic, am avut la mine doar o pastilă de vitamina C și una de magneziu de 1000 mg. La început am luat un gel (fără cofeină) la fiecare 5 km / 30 minute aproximativ, iar de băut doar izotonic și apă cu săruri (da, aveau și așa ceva – numai bine că nu-mi luasem pastilele de sare la mine).

Mi-am format un obicei: la fiecare punct de hidratare unde haleam un gel, luam altul și-l puneam la spate. Când era cazul să-l iau, îl luam înainte de punctul următor, beam lichide, apoi luam altul de rezervă. Am mai băut și cola și niște batoane foarte bune de tot de la Maurten, cu banane și ceva sărat.

Am mai mâncat spre final niște banane pentru că efectiv mi se făcuse foame… Știți… aveam în cap wurștii ăia pe grătar de la bicicletă… mama lor azi… 😂

La fiecare tură primeam câte o brățară colorată. Fiecare tură avea 10.5 km. Ne ducea pe malul lacului în diverse zone, apoi la întoarcere ne băga prin centrul lor vechi. Era plin de oameni. Cel puțin în primele 3 ture a fost isterie efectivă. Oameni care ne încurajau la absolut fiecare pas, și erau puține porțiuni unde să nu fie cineva măcar la fiecare 50 de metri.

Iar încurajările erau de tot soiul: de la simple aplauze, încurajări pe nume (pentru că oamenii știu cum te cheamă și de unde ești de pe numărul de concurs), până la grupuri de 40-50 de oameni calare efectiv pe tine, pe traseu, și care făceau culoare lungi – ceva ca în Turul Franței, dacă înțelegeți la ce mă refer. Și când treceai prin acel tunel… nimic nu mai conta. Încurajările, urletele, muzica, atingerile lor… erau ceva ce îți dă o energie fantastică.

Am bătut palma cu atâția oameni că mă usturau palmele – ca să nu mai zic de copii. Devenise un joc și o provocare pentru ei să numere cu câți oameni dau palma. Îi vedeai de la distanță cum râd și stau cu mâinile întinse, strigând „hop-hop!” sau „allez-allez!”, iar apoi îi auzeai cum numără.

Mi-am auzit numele strigat cu toate accentele posibile și imposibile și încurajări în toate limbile. La un moment dat m-am intersectat cu un român, dar n-am apucat să-l văd. M-a încurajat cu un „Hai, Marius!”, și n-am apucat să-i strig decât un „Bravo, bravo...”. M-am tot uitat apoi după el, dar nu l-am mai văzut – mai mult ca sigur terminase cu mult înaintea mea.

Îmi pare extrem de rău că nu pot filma aceste competiții. Trebuie să ai acordul lor și nici nu sunt atât de arogant încât să încerc să fac asta. Poate că nu mă consider încă la nivelul la care să o pot face. Dar mi-aș dori mult să vă arăt atmosfera din aceste concursuri… să trăiți cu mine la propriu aceste momente. Știu, poate sunt subiectiv pentru că iau parte la competiție, dar este un adevărat spectacol ce se întâmplă pe traseul de alergare.

La fiecare tură, Carmen mă aștepta și mă încuraja de numa-numa în apropierea finishului, într-un punct în care făceam o buclă și mă putea vedea de două ori în vreo cinci minute. O auzeam de la 100 de metri distanță – avea acel clopot-talangă din care dădea de zor. Era toată numai un zâmbet, cu ochii mari și veseli, și cu gura până la urechi, făcând gălăgie de una singură. Și pe soare, și pe ploaie, pentru că da, la un moment dat am avut parte de o torențială și la alergare – dar nimic neplăcut, chiar înviorător. Am văzut-o și atunci, cu o pelerină de ploaie albastră, făcând harmalaie cu o mână și filmând cu cealaltă, urlând din toți rărunchii și încurajându-mă.

În a doua tură am simțit că pot accelera și i-am dat mai tare, am ținut-o așa și în a treia tură cât m-a ținut energia, apoi pe ultimii kilometri s-a mai dus din vlagă, dar am continuat să alerg binisor. Am pierdut poate mai mult timp pe la anumite puncte de hidratare, mai ales că m-am mai și oprit pe la baie. În a patra tură, am făcut o greșeală, cred, dar n-aveam de unde să știu. Eu nu folosesc geluri Maurten, deși acum am descoperit că-mi plac și sunt foarte ok. Dar cele cu cafeină se pare că nu-mi fac prea bine. Am luat unul la începutul turei 4 și am simțit cum mi se duce tot zenul. Nu mi-a picat bine deloc. Aceeași senzație am avut-o și la Kalmar, unde, cumva, au avut numai geluri cu cafeină. Atunci am uitat să-mi iau geluri și mai avusesem și alte probleme. În sfârșit, nimic grav – poate nu le suport, poate era deja epuizarea – dar am mai mâncat niște banane, niște bucăți de batoane și-am mai „supt” o portocală pe la km 38, unde nu mai aveau apă deja.

A patra tură a fost mai pe mod automat – începuseră să se ducă mare parte din oamenii care încurajaseră până atunci. Cred că la ora 8 s-a terminat cu tam-tam-ul și mă gândeam cum o fi pentru cei care mai au de alergat încă 1-2-3 ore.

În sfârșit… la km 40–41 mi-am luat și ultima brățară, m-am poziționat în așa fel încât să rămână loc și în fața, și în spatele meu față de concurenții care, după brățările de pe mână, îmi dădeam seama că urmează să termine. De ce am făcut asta? Pentru că pe linia de finish nu trebuie să alergi ca descreieratul. Timpul oficial este luat înainte. Linia de finish e pentru spectacol, este sărbătoarea ta, unde trebuie să te bucuri din plin. Este locul unde lumea te aclamă la maximum, și se bucură sincer pentru tine. Este locul în care crainicul spune acele vorbe care-ți rămân în minte pentru totdeauna: „Marius, you are an Ironman!”

De la intrarea pe covorul roșu am bătut palma cu toți, am ajuns în zona DJ-ului și l-am văzut acolo pe crainic… m-am oprit la el și i-am spus cu gura până la urechi: „Say it!” 🤭 Aveam nevoie s-o aud atunci și acolo. Și a spus. Iar apoi au dat cu efecte speciale — niște dispozitive care scot fum (cred că dry ice sau ceva asemănător), pe care le-au activat exact în fața mea când am trecut. Și mai departe… a fost momentul meu de glorie. Cred că se vede și în filmare.

Chiar înainte de finish... era Carmen. I-am spus înainte de ultima tură că are o oră să se strecoare în față printre miile de oameni – și a reușit. Era acolo... toată un zâmbet, plină de emoție, cu o mână pe zdrăngănitoare și cu cealaltă filmând. M-am oprit și am îmbrățișat-o. A fost acel moment unic și de neexplicat. Iar apoi am trecut linia de sosire.

S-a terminat. Ironman Hamburg 2025. Al doisprezecelea. Dar fiecare e ca primul. Sau poate mai intens. Nu doar pentru că a fost greu sau pentru că a fost frumos. Ci pentru că fiecare Ironman e o poveste. Și cumva... o dovadă. Că încă pot. Că încă vreau. Că nu e despre câți ai făcut, ci despre cum alegi să trăiești următorul.

Mulțumesc că ați fost alături de mine cu mesajele, reacțiile și susținerea voastră. ❤️

Dacă ai ratat prima parte, o găsești pe pagina mea.

Ironman nu e doar o cursă. E o poveste. Iar voi faceți parte din ea. 🙏

Dacă ți-a plăcut, dă-i un share sau lasă-mi un comentariu. Promit să răspund cu toată energia mea de după maraton. ❤️