👀 De vorbă cu pantofii mei de trail – și nu, nu e o metaforă. M-au bârfit tot traseul, iar eu i-am lăsat. 😁👟

Sunt unele curse la care nu știi dacă alergi sau doar stai cocoșat de urcare. La Carpathia Trails, am făcut poziția ghiocel mai mult decât am alergat. 🤭

Fără bețe, cu panta-n cap și genunchii aproape în gură, toată cursa am stat aplecat, cu ochii în pământ și palmele sprijinite pe genunchi. Și unde să mă uit? La pantofii mei, care zici că erau nou-nouți, ca adidașii pe care-i primeai de sărbători și nu-i mai scoteai nici când te culcai. 😂

După atâta urcat cu capul în pământ, era clar că imaginația o ia razna. Pe la jumatea traseului, mi-a venit brusc gândul ăsta: „Băi, dacă ar putea pantofii ăștia să vorbească… ce-ar zice despre mine?”. Sunt sigur că m-ar fi bârfit toată cursa. Cred că pantofii de trail, dacă ar avea gură, ar avea și cea mai lungă limbă. 🤭

Ba chiar, la un moment dat, printre șușoteli de încurajare și transpirație, le-am dat și nume.

Mafi – stângul, optimistul, ăla care ar vrea să sară în toate gropile și bălțile.

Fate – dreptul, mereu cu capsa pusă, care simte fiecare pietroi și ar vrea să plece acasă.

N-o luați ca pe-o nebunie. Dacă v-ați fi târât și voi pe urcarea aia fără bețe, cu capul în pământ și fără energie, sigur ați fi auzit voci.

De aici încolo, povestea se joacă între mine, pantofii mei și urcarea aia care parcă n-avea capăt.

Am plecat pe 35 de grade și-am ajuns la Fundata, Cheile Grădiștei, pe 33. Fără să exagerez, de ziceai că mut munții din loc doar că am tras bagajul după mine. Când m-am cazat și-am început să scot boarfele, ce să vezi: am constatat cât de multe am uitat acasă – gelurile, bateriile pentru dronă, flaskurile pentru lichide... Tot ce nu trebuia uitat, fix alea le-am lăsat. Aia e.

Hai să iau kitul, poate găsesc ce-mi trebuie. Știam că trebuie să fie stand Sportguru acolo, și oamenii ăștia mereu au de toate. Mă întâlnesc cu Robert, alergător foarte bun, cu care am dezvoltat o relație de amiciție în timp, băiat săritor, m-a ajutat cu tot ce mi-a trebuit. Geluri aveau doar de la Gold Nutrition – nu-s eu obișnuit cu ele, dar asta e, n-ai ce să faci. Am luat, din păcate, doar trei: două fără și unul cu cafeină. Fiecare gel cu 40g carbohidrați, niște chestii groase, de mâncat pe drum... Pe scurt, nu-s ca gelurile mele, că alea au mai puțin, sunt mai ușoare și parcă le bagi mai ușor pe gât. De data asta, a trebuit să mă mulțumesc cu ce am găsit.

Am pus mâna și pe niște flaskuri de la Compressport, făcute să le ții și în mână. O să încerc, deși nu-s mare fan să car ceva în palmă când alerg, în afară de gopro, aia merge. M-am mai învârtit pe acolo, mi-am luat kitul, brățara pentru "cina cea de taină". Organizatorii au făcut și un welcome dinner pentru cine a vrut – am mai socializat, am mai trăncănit cu lumea.

Am mai stat la o bârfă cu Mircea de la Sportguru și Petre, alt alergător foarte bun și pasionat de sport, care are Trattoria Fresca – loc unde, dacă ajungi prin București, să nu ratezi cartofii cu parmezan și usturoi, ciolanul, pastele, chiar și fructele de mare, toate bune rău. Descoperisem la un moment dat și o supă crema de țelină, absolut fantastică deși n-ai crede asta. Dar hai să mă opresc, că nu scriu aici ghid culinar, ci poveste de concurs. 🤭

Până m-am învârtit prin complex și am luat tot ce trebuia, s-a făcut șase. M-am întins puțin, până pe la șapte, și m-am dus la masă. N-am stat prea mult, pe la opt eram în cameră, analizând traseul, pregătindu-mi rucsacul de concurs. Am tot stat în dubii dacă să iau bețele. Dacă ai citit povestea din Thassos, știi faza cu bețele pe care nu știam să le montez. Ei, acum știam, dar, ce să vezi, am făcut o alegere complet eronată și am decis să nu le iau. M-am gândit că la 23km, urcarea e lungă și grea doar pe vreo 6-7km, restul rezolv la pas. Mare greșeală! Mi-ar fi prins bine, dar ajungem și acolo.

Cât m-am tot învârtit și pregătit s-a făcut nouă jumate, m-am pregătit de culcare, dar nu știu exact la cât am adormit. Pe la 22:30 mi-a venit o idee pentru un task la unul din proiectele mele, n-am rezistat, am luat laptopul și m-am apucat să o testez. No... iar m-a prins ora 2. Nu vă mai zic, că nu mai are rost.

Mi-am pus ceasul să sune la 8:15. Evident, m-am trezit pe la 6:20, clasic. 😂 Am încercat să mai dorm, dar n-a fost chip. Pe la 7:20 am coborât la micul dejun, cu speranța că mai apuc să bag ceva pe gât și, cine știe, poate reușesc să fur și eu încă o oră de somn după. Startul era la 9:30, deci teoretic timp berechet.

La masă, am dat de Andrei și Miriam, doi dintre organizatori și prieteni – oameni cu care mereu ai ce vorbi. Am mai trăncănit de-ale concursurilor, despre "Ironmane" și alte nebunii, și, bineînțeles, m-am mai întâlnit cu alții alergători. Timpul a zburat, așa că, până m-am întors în cameră, trecuse binișor de opt. Somnul? S-a dus pe apa Sâmbetei.

Știu, e o introducere lungă, dar pentru cine mă citește de mult sau pentru cei care vor să se apuce de alergat, zic că e un exemplu bun despre cum să NU faci lucrurile înainte de o cursă. Toate greșelile posibile: lipsă de somn, echipament uitat, bețe lăsate acasă, alimentație dată peste cap. Asta e, le-am bifat pe toate. ☺️

Cu emoții cât casa, geluri necunoscute și fără bețe, m-am dus la start. Atmosfera? Absolut incendiară. MC-ul era pe modul turbo, dădea din gură de nu se oprea, muzica bubuia, lumea striga și făcea tot felul de faze cu mâinile pe sus – energia tipică de concurs montan, când ai și vedete prin mulțime. Era spuma alergării montane la nivel mondial 😁, plus alți sportivi buni pe maraton, triatlon, ce vrei tu.

Nu am pierdut vremea prea mult, am luat startul cu ceilalți 400+ înscriși la proba asta. Vremea, fix ce nu-mi doream: cald de la început, aproape ca la Oradea, când la Ironman aveam 38 de grade. Aici nu era cu mult mai bine, deja simțeam că transpir numai stând la coadă la start.

Am pornit la grămadă, cam pe la mijlocul plutonului – nici prea în față, nici la coadă, ca să nu mă ia valul de la început și să mă fac de râs la urcare. Traseul, inițial, era blând: puțină urcare la start, apoi mai mult la vale, valurit, alergabil. Până la km 4.5, la primul punct de hidratare, totul părea suportabil.

Doar că… am simțit din primii 500 de metri că ceva nu e în regulă. Începusem să transpir ca-n saună, iar asta, la cât de obosit eram, nu prevestea nimic bun. Era clar, lipsa de somn și toată oboseala aia adunată din ultimele zile își cereau tributul. Sincer, aveam și stresul medical pe fundal: episodul cu E.coli de acum trei săptămâni, ajuns până la spital, de parcă nu-mi ajungeau două Ironman-uri la început de lună. Nu eram deloc refăcut complet, dar ce să fac? Mă bazam pe alergările din Thassos, care-mi ieșiseră tare bine și-mi dăduseră un pic de curaj.

Așa că am început hidratarea după manual: o gură-două de lichid la câteva minute, să nu mă usuc pe drum. Primul gel, planul era să-l iau la începutul urcării, dar l-am băgat pe la km 3.5, de lipsă de energie și de teamă să nu-mi "cadă glicemia" înainte de vreme. 😂 La punctul de hidratare deja golisem un flask și știam că o să fie grea cursa. Transpiram de ziceai că alerg în cuptor.

Și fix atunci, când urcarea a început să-și arate colții, a venit primul monolog interior cu pantofii mei. 🤭

(Mafi, stângul, cu chef de viață, parcă-i de la Cluj):

— No, hai, vere, că încă-i fain! Dă-i bice, că io-s proaspăt, numa' bun de-o tură. Ce, ni-i frică de un pic de transpirație?

(Fate, dreptul, mai morocănos, tipic “crizat”):

— Mă lași cu optimismul tău? Tu nu vezi ce deal îi în față? Mno, bine-ar fi să nu fi rămas și bețele acasă, că tot acolo eram. Amu' așteaptă să vezi cum pocnesc șireturile când o da soarele-n vârful capului!

(Mafi, nu se lasă):

— Liniște, mă! Noi suntem făcuți pentru asta. Căldură, praf, ce mai vrei? Dacă era ușor, ne înlocuia cu sandale!

(Fate, filozof, dar tot cu accent):

— Nu știu, mă, dar io simt că-n ritmul ăsta ajungem direct la muzeu, nu la finish. Da’ hai, că doar n-om rămâne aici, pe traseu, la uscat!

Mă uit la ei, parcă râd pe sub șireturi. Și eu… trag de mine mai departe, căci ce altceva să faci la început de cursă decât să te minți că „o să fie bine”?

A început urcarea. În condiții normale, aș mai fi putut să alerg măcar un kilometru, poate chiar mai mult, că panta nu era atât de groaznică la început. Dar n-am putut. Oboseala, lipsa somnului, toate scuzele de pe Terra, totul mă apăsa. Am luat-o la pas rapid, genul ăla de mers care, oricât ai încerca să-l fardezi, tot mers se cheamă. De aici și până-n vârf, la km 11 și ceva, numai mers. Mersul ăla pe care-l urăsc cu patimă. 😋

Simțeam cum panta devine tot mai abruptă, din alea care-ți storc orice urmă de vlagă. Pe la km 7-8, am zis gata, pauză! M-am trântit pe o buturugă, să șed și "să cujet", că altfel nu mai mergea. 😁

Până acolo am povestit cu Delia și soțul ei (sper că nu greșesc, nu mă-njurați dacă nu e așa, nici numele nu-s sigur că l-am reținut). M-au ajuns din urmă, mi-au spus că-mi citesc poveștile și-am mai povestit diverse. Delia era curioasă ce-o să scriu despre cursă și i-am zis, direct: nu-i înțeleg pe alergătorii ăștia montați, ce dracu’ le place la chinuiala asta care numai alergare nu e 😂 Nu intru în detalii, le au și ei pe ale lor, așa cum și eu le am pe ale mele. În orice caz, la toți lipsesc niște țigle de pe casă. 😂

(Mafi, cu zâmbet de șiret):

— No, vezi, acu’ că nu mai ai cu cine sta la taclale, te ocupi și de urcat. Să nu zici că nu te-ajut!

(Fate, bosumflat, dar cu sâmbure de glumă):

— Păi de-ajutat… așe, cu vorba, numa’ bun ești! Da’ să te văd la pantă, să nu scârțâi ca ușa de la grajd!

(Mafi, mulțumit de el):

— Eh, lasă, c-o scoatem noi la capăt, și fără bețe, și fără povești. Important e să nu-l prindă somnu’ pe buturugă.

După ce-am cugetat un pic și-am mai aruncat o glumă printre oamenii care urcau (nici nu știu dacă i-a amuzat sau nu, că toți erau pe modul “supraviețuire”), am pornit mai departe. Și tot urcare, dar de-asta de-ți vine să te oprești din 50 în 50 de metri.

Sincer, pe bucata aia am crezut că nu mai ajung niciodată la punctul de hidratare de la km 10,5. Îmi drămuiam apa cu religiozitate, transpiram ca tractoru’, apa picura tot mai repede de pe vizieră și pe o parte și pe alta. Asta e, de ani buni măsor oboseala în picături de pe cozoroc. 😁

Recunosc, dacă eram mai deștept și luam bețele, sigur salvam un 15-20% din efort (da, fraților, bețele chiar ajută!), dar m-am prins prea târziu. Asta e, lecție pentru data viitoare. Din păcate, chinuiala asta mi-a omorât orice chef de filmat. Nici de poze n-aveam energie, abia dacă am tras două cadre la repezeală.

(Mafi, ofticat, dar cu umor):

— No, bine că n-ai filmat, că dacă vedeau și alții cum ne târâm, nu ne mai încălța nimeni la curse!

(Fate, ușor arțăgos):

— Ce să filmezi, mă? Rușinea? Oricum, la cât ne-am chinuit azi, nici nu cred că ieșea poza clară…

(Mafi):

— Eh, lasă, mă, mai bine târâți, da’ prezenți la datorie, decât să stăm pe raft, prafuiți degeaba.

(Fate):

— Mno, așe-i, da’ dacă o mai ducem mult așa, ne bagă la promoție cu tălpile tocite.

Am mai făcut câteva opriri să-mi trag sufletul și, într-un final, am ajuns la km 10,5, unde după o scurtă coborâre, urma urcarea finală.

Aia pe care-o văzusem deja și arăta ca un deal abrupt fără sfârșit, plin de “furnici”, că așa arătau oamenii pe panta aia.

Am băut multă apă, am remarcat și Pepsi – mă așteptam să fie cu porția, dar a fost cât să vrei, pe săturate. Voluntarii ajutau pe toată lumea, dar i-am lăsat să se ocupe de ăia mai grăbiți, eu eram zen cu hidratarea. Mi-am luat un flask cu apă și unul de Pepsi combinat cu apă. Inspirat și foarte bun.

(Mafi, fericit):

— Mno, azi bem Pepsi și apă la greu, nici nu visam așa tratament!

(Fate, plictisit):

— Ioooiii, să vezi după ce se termină lichidele, ce veselie vine pe urcarea finală…

Am început urcarea finală, lungă rău, și pe la 70% din ea m-am pus în fund să văd dacă nu cumva, din greșeală, am ajuns deja în alt județ. Priveam lumea care se chinuia: unii înjurau, alții se încu😂rajau, alții visau la berea și micii de la final, alții probabil se rugau să nu mai existe niciun concurs montan vreodată. Oricum, nu era tocmai alergare, nici mers nu-i ziceam, dar hai să nu par prea răutăcios. 

Și pentru că mă găsisem să fiu ironic, m-a ciupit ceva lighioană din familia albinelor – una dolofană, clar, că altfel nu se explica. Îmi dădea târcoale de ceva vreme, ba chiar am zis cuiva că-s frumos ca o floare dacă tot atrag așa vietăți. Când să-mi așez mâinile mai bine pe coate ca să fac poze, simt o înțepătură zdravănă, și-n pulpă, și-n cot. No, ea și-a văzut de drum, eu am rămas cu senzația. Din fericire, nimic grav, nici nu s-a umflat. După cinci minute nici nu mai țineam minte unde m-a ciupit.

(Mafi, râzând):

— Vezi, boss, dacă nu ne alergam pe dealuri, nu te băga in seamă albina! 😂

(Fate):

— Dă-i pace, și albina era ruptă de foame ca el, s-a gândit că poate găsește ceva carbohidrați la noi!

Și-a dat Dumnezeu să ajungem și în vârf. Acolo bătea un vânt rece, numa’ bun de răcorit. Pe urcare, trebuie să spun, a fost destul de ok, dar până la punctul de hidratare a fost multă urcare în soare și tare cald, cel puțin eu așa am simțit.

În vârf am făcut o poză, am filmat puțin și am pornit mai departe. De aici am reușit să mă repornesc și să alerg. Coborârea dădea un ocol al vârfului pe care urcasem și mi-a picat bine alergarea, chiar dacă pseudo-poteca sau drumul forestier era ca-n Thassos: mult praf fin și pietre aiurea. Pantofii, Hoka Mafate X, și-au făcut din nou treaba excelent. N-am picat, n-am călcat strâmb. Și-am alergat cred că 1 km până la baza muntelui, și apoi iar urcare până la punctul de hidratare cu pricina.

(Mafi, bucuros ca la tombola):

— Bă, vezi că nu suntem chiar degeaba! Ai văzut coborârea asta? Am mers ca pe asfalt la nuntă! 🤣

(Fate, realist, dar un pic mai relaxat):

— Da, mă, dar stai să vezi la următoarea urcare dacă mai are chef de poezie. Deocamdată profită cât ține... 😡

Aici tot felul de glume, voluntarii ne ziceau să nu luăm prea multă apă, că în nu știu câți km e alt punct de hidratare și să nu cărăm aiurea. Siiigur... mi-am spus și mi-am umplut cele două flaskuri pe care le cam golisem cu urcarea. 😂

Mai departe a fost o alergare pe potecă, inițial printr-o pădure, unde m-am simțit bine, că era mai răcoare, cel puțin nu era în soare. Am alergat și mers, în funcție de urcări și coborâri, și apoi a început coborârea. Un drum forestier complet denivelat și anapoda, cu mult nisip și praf combinat cu pietre, chiar m-am bucurat că am făcut alergările în Thassos. A fost o pregătire bună.

Problema la mine pe coborâri (și la biclă și la alergare) e că am prea mult tupeu și mă duuuuc. Chiar dacă mi-e frică să nu fac vreo boacănă, nu știu, adrenalina își face efectul și mă duc de nebun. La un moment dat nu mai știu dacă m-am oprit sau încetinisem, și m-au depășit doi băieți. Alergau bine la vale și m-am luat după ei. A fost o idee tare bună. Am și trăncănit cu ei pe coborâre. Unul dintre ei părea mai cu experiență și mă uitam cu aleargă. Se mai odihneau din când în când, era exact ce aveam nevoie. Am alergat cu ei așa cred că vreo 4 km, până la punctul de hidratare, ultimul de la km 18.5-19. Aici am pierdut mai multă vreme, iar mi se goliseră flaskurile. Am băut multă apă și Pepsi, m-am răcorit în pârâiașul care curgea pe acolo și nu m-am grăbit să plec. Mi-am adus aminte cât am coborât până aici și am realizat că o să fie multă urcare... pentru mine, în acel moment 🤭 Energia ioc, nu mai era... plus că... cred că 95% din cei 4.5 km rămași erau în soare.

(Mafi, ușor ironic, dar optimist):

— Boss, n-a fost rău pe coborâre! Dacă era tot traseul așa, azi ieseam la podium! 🤪

(Fate, din ce în ce mai filosof):

— Dic la el, podium 🤣 Lasă, că oricum nu-i gata. Să vezi ultimii 4 kilometri ce “party” ne așteaptă. Soare, urcare și... multă târșâială. Hai că fu bun Pepsi-ul, ne-a dat și nouă! 😁

Am mâncat niște cașcaval și niște castraveți murați și-am plecat să dovedesc și ultimii kilometri. Aici nu am ce să zic mare lucru. A fost o târșâială continuă, îmi pierdusem și motivația și energia. Transpiram mult și beam apă în continuu. Mă gândeam numai să am grijă să nu fac vreo boacănă. Nu eram încă complet refăcut. Tratamentul cu antibiotice îl terminasem de câteva zile și nu știu dacă deshidratarea era o idee bună, de asta am și avut grijă la nivel obsesiv de acest aspect. Cred că am făcut cea mai perfectă hidratare într-o cursă 😂

Și uite așa, sutele de metri au trecut tare greu... multă urcare, mai pe trail, mai pe asfalt, și tot în soare. Când mai aveam 2 km am reușit să alerg puțin pe o vale, pe drum asfaltat. Văd în față o gașcă de voluntari care ne încurajau și ne îndrumau pe unde să alergam și văd urcare... de care uitasem, o potecă. Pffff... astaa mai lipsea. Oricum de aici ultimii 2 km au fost doar o urcare. Măcar pe porțiunea de potecă s-a ascuns soarele după un nor, dar tot m-am oprit de 2-3 ori.

În fața mea era un băiat cu care m-am depășit toată cursa. Nu știu dacă a fost imaginația mea... dar când mă opream eu, se oprea și el. Se tot uita în urmă, de-ai fi zis că fuge de mine. Am încercat să-l prind din urmă, dar n-am fost în stare, mă gândeam că poate dacă stăteam la o bârfă trecea mai ușor porțiunea asta.

Ultima bucată, cam de 1200 m, am făcut-o într-o plimbare în toată regula. Nu-mi mai păsa de nimic. Am mai trecut și printr-o pădurice. Aici știu că m-au depășit cel puțin 25 de concurenți. Pentru că normal aici mai ai nițică energie și o folosești ca să alergi, să ajungi dracu’ la final 😂

(Mafi, ironic, dar blând, cu accent):

— No, bine, măi… dacă mai tărăgănezi mult, ne înscriu la “Mers pe jos pentru sănătate”. Măcar hai să ajungem cu fața veselă la finish, că viteză n-o mai găsim nici cu GPS-ul!

(Fate, moale, cu gura plină de praf):

— Las’ că, la cât ne-am chinuit, poate crede lumea că am venit la picnic, nu la concurs. Să vedem ce medalie primim: de participare, ori de supraviețuire…

(Mafi, cu haz de necaz, natural):

— Apăi, nu ne-am rupt, nu ne-am tocit… doar ne-am plimbat ca ardelenii: rar, da’ sigur. Că până la urmă, ce-i cu-atâta grabă? No, pe raft tot ajungem, da’ azi cu poveste, nu cu vitejie!

Și m-am plimbat, m-au depășit la un moment dat niște fete care m-au încurajat și-am schimbat o vorbă. Și uite-așa, după toată pregătirea din Thassos care ieșea perfect, eram plin de energie și chiar în formă, aici am reușit să mi-o dau singur la temelie. Dar e ok. A fost o experiență din care am mai învățat ceva. Pe ultimii 200 de metri, am reușit să mai alerg ceva și să trec linia de finish cu zâmbetul pe buze. Până la urmă nu mă durea nimic, din fericire, nu m-am dat pe ste cap, nu m-am accidentat. Pe coborâri am alergat ceva și a fost chiar fain.

Linia de finish era de fapt mai multe 😂 Că erau mai multe porți prin care treceai până să ajungi la ultima care era cea adevărată. Acolo erau Andrei cu Miriam care ne felicitau cu niște clopote funny. Știu că mă jucasem cu unul, la un punct de hidratare 😂

Am trecut fericit că s-a terminat. Am mai trăncănit cu lume. M-am întâlnit și cu domnul Stan Turcu și m-am bucurat să-l revăd. Inițial planuisem să alerg împreună cu el cursa de 102, dar n-a mai fost să fie. Eram clar super slăbit după experiența cu E.coli care m-a palit după cele două Ironman-uri de la începutul lunii.

Dar a fost o cursă frumoasă, ca și peisaj 😂 Foarte fain traseul și pitoresc. Ce ziceam și nu îmi place, este diferența de nivel. Acum nu sunt eu în măsură să mă dau cu părerea, dar tot am s-o fac. Mi se pare că la o distanță de 20 km o diferență de nivel de 600-700m e mai mult decât suficientă pentru ca traseul să fie alergabil. Acum, desigur, depinde și de traseu, dacă ai un deal de 45 de grade urcare… Dar mie îmi place alergarea, nu mersul pe jos, nu drumeția. 😋

Cursa asta a fost faină și bine organizată. Mi-a plăcut mult că a fost apă cât era nevoie, mai ales în condițiile date, când a fost foarte cald sau eu cel puțin așa am resimțit. Ideea e că am avut tot ce am avut nevoie.

(Mafi, mulțumit, aproape emoționat, dar pe stil de Cluj):

— No, băăăă, să știi că n-o fost rău! N-am rupt norii, da’ nici tălpile. Apă cât vrei, priveliște cât cuprinde și finish cu zâmbet, nu cu oftat. Așe, să tot fie concursuri!

(Fate, scurt, cu ochii la drum):

— Mno, rămânem tot pe raft, că tura asta am scăpat ieftin. Da’ să nu uiți, măi, Thassos parcă era alt film… Poate data viitoare ne duce acolo, să avem ce povesti la pensie!

Și ca să nu rămână cineva cu impresia că doar m-am plâns de chin și urcări, hai să zic clar ce mi-a plăcut la concurs și la organizatori. Pentru că, pe bune, detaliile astea fac diferența între “o cursă” și “o experiență”:

– ideea cu cina, pentru că nu vezi asta la orice concurs și chiar a fost un vibe fain, să te vezi cu lumea la masă înainte să-ți dai sufletul pe urcare;

– faptul că au adus alergători foarte buni și prezentarea pe care au făcut-o în zilele premergătoare cursei pe rețelele sociale (chiar simțeai că se întâmplă ceva tare, nu era doar “încă o alergare pe munte”);

– ghidul de cursă (race guide) pe care nu-l fac mulți; e un pdf cu toate informațiile de care ai nevoie, am văzut asta doar la competițiile de afară și la cursele de la noi organizate de Yolo Events (cum e asta), deci clar e stilul lor;

– MC-ul, prezent pe tot parcursul competiției, care a făcut atmosferă până spre seară când eu deja eram cu gândul la somn;

– pasta party de după competiție a fost la alt nivel. Am primit niște paste carbonara care chiar au fost bune, nu ca la alte concursuri unde primești paste cu sos de roșii de-ți vine să-ți iei orez la pachet. Nu sunt cârcotaș, știu că e greu să faci ceva calitativ la sute de porții, dar aici au fost chiar bune;

– acel nu știu ce de mango – băi, era un fel de mango pe băț, am crezut că era înghețată dar n-avea sâmburele. Era ca și cum ai curăța un mango, îl faci pastă, îi dai o formă ovală și alungită, îl pui pe băț și-l îngheți și ambalezi. Nu mai știu cum se numea dar a fost absolut delicios și… rece… a picat tare bine;

– faptul că au avut apă la toate punctele, pe săturate, și mai ales Pepsi, și nu s-a terminat, am văzut că aveau destul și pentru restul curselor;

– traseul marcat perfect – a fost o cursă scurtă, dar nu ne-am rătăcit, mereu știai pe unde s-o iei. Imposibil să te pierzi;

– tricoul foarte mișto ca design și de calitate, Compressport;

– medalia din cu totul alt film, specială. Îmi plac medaliile negre, mai am una de la Ironman Kalmar Suedia, arată absolut belea, mai ales dacă au și ceva design.

Alte concluzii… Sper să nu fi părut că-mi găsesc scuze. Nu sunt alergător montan, nici nu mă omor după asta pentru că nu am pregătirea necesară și, cum am tot spus, mersul pentru mine nu satisface nevoia de alergare. Mai particip din când în când pentru că sunt competiții faine, mai ales dacă sunt bine organizate. Cunoști oameni mișto, mai stai la taclale, când e greu e și comic de multe ori, nu zic că atmosfera nu e faină, că e. Doar că nu e “filmul” meu principal.

Și totuși, la final, când te uiți înapoi la traseu, la praf, la căldură, la toată târșâiala, la glumele de pe margine și la oamenii cu care ai schimbat o vorbă sau o gură de Pepsi, realizezi că fiecare concurs are farmecul lui, chiar dacă nu iese ca-n pozele de pe Instagram.

(Mafi, cu chef de glumă și încă viu la final):

— No, dacă tot am târșâit atâta și n-am ajuns pe podium, măcar am văzut muntele la firul ierbii. Zic să ne cerem diplomă de “rezistență la praf și la caniculă”, nu de viteză!

(Fate, cu umor de final de cursă, ușor ardelean și blând):

— Mno, da’ și cu atâtea opriri, am ajuns să știm fiecare pietricică de pe traseu. Poate nu ne-or dat medalie de viteză, da’ cred că merităm una pentru “turism sportiv cu pantofi vorbitori”!

Dă un share dacă ți-a plăcut, poate ajunge și la alți „vorbitori de trail” care se ceartă cu încălțările. 😄👀