🧡 42 de kilometri te schimbă. De fiecare dată. Pentru totdeauna.

🌙 E noapte și orașul doarme. Doar eu mai sunt treaz, cu gândurile în priză și picioarele gata să ia foc mâine dimineață. Puțin mai încolo, pantofii așteaptă cuminți, i-am ales într-un final. Lângă ei, numărul de concurs. Două obiecte care par banale, dar care știu deja ce urmează. 

Un maraton nu se tratează niciodată cu aroganță. Poți să ai zece sau două sute la activ, să știi fiecare colț de traseu, și tot te prinde cu emoții. Cu cât e mai mare presiunea, cu atât simți mai clar că e o distanță care trebuie respectată. Poate și de asta, de fiecare dată când ajung în seara de dinainte, mă cuprinde emoția — aia care te ține lucid. Și, sincer, mi-a fost teamă acum.

Sâmbătă seara, înainte de concurs, aveam foarte mari emoții. Făcusem o alergare de 8 km, mai susținută, și m-am simțit bine. Bine, raportat la cum m-am simțit în ultimele două săptămâni, după covidul păcii. Aveam mari emoții pentru că, după campania de 12 săptămâni de antrenamente și sfaturi, nu mai era doar o simplă cursă — era o misiune auto-asumată. 

Am pornit proiectul 3h45 ca să-l duc până la capăt, nu doar ca să țin un steag în aer. Pentru mine, era promisiunea că dacă am spus oamenilor că mergem împreună până la finish, așa va fi. Fără scuze, fără ce “n-a mers azi”. Mi-am dorit să le fiu exemplu și sprijin, dar și să-mi dovedesc mie că pot duce ce am început, indiferent cât de varză mă simțeam după covidul ăla nenorocit.

👟 Mai avusesem o dilemă: nu știam ce pantofi să aleg pentru alergare. Teoretic, voiam să merg pe Hoka Mach X3, pentru care urma să fac și un review. Știi deja că mie îmi place să scriu din alergări reale, nu din fișe tehnice — să simt pantoful la puls 160 (sau 180 🤭), nu în sufragerie. Alternativa era Rocket X3, ăla care știam sigur că mă duce și că-mi dă și un boost de senzație, cum n-are altul. 

Mach X3 nu e chiar un super shoe în sensul clasic, oricât ar fi talpa lui din spumă Pebax și PEBA — mai degrabă un mix între confort, stabilitate și control. După alergarea de 8 km din seara aia, m-am hotărât: îmi asum să merg cu Mach X3, chiar dacă părea o aroganță. Voiam să fac două lucruri odată — și datoria de pacer, și review-ul, așa cum îmi place mie: trăit la maxim. Și la maxim a fost.

🔹 Mi-am făcut un plan beton cu nutriția. Urma să folosesc, de data asta, doar Maurten: în primele două ore, câte două geluri pe oră, cele de 25g carbo; în ora a treia, două cu 40g carbo; iar în ultimele 45 de minute, două cu cafeină și 25g carbo fiecare. lanul era clar — pregătit pentru ce bănuiam că va veni pe final, când plămânii aveau să mă trădeze din cauza post-covidului. Un gel cu cafeină de 25g carbs, urma să iau și înainte cu 15 minute de start. Aveam și flaskul cu izotonic de la Powergel, pastilele clasice (magneziu, săruri și vitamina C), plus pungulița de urgență — imodium și espumisan, pentru “cazuri speciale”.

M-am culcat pe la 11 și, surprinzător, am dormit bine. Îmi pusesem ceasul să sune la 5:30, dar de la 5 deja bântuiam prin bucătărie. Am mâncat două felii de toast prăjit cu unt și gem, exact cât să nu mă simt plin, dar nici gol. Mi-am pregătit flaskul cu izotonicul de la Powergel, am pus pastilele în punguțe mici – din păcate, la Cervia, am pierdut cutiuța minune. 🤪 

Pe la 6:15 m-am băgat la masaj, în cizmele alea Recovery Boots, care-s perfecte și înainte de concurs, nu doar după. Apoi, pe la 7, mă tot învârteam prin casă ca un leu în cușcă, gata să plec, dar neștiind dacă uit ceva.

Apoi m-am încălțat și am vrut să ies din casă. M-am oprit și m-am uitat la pantofi o clipă, de parcă trebuia să-mi dea și ei un semn. Nu-s genul de pantofi care strigă după atenție, dar au ceva... liniștitor. Îi încalți și simți că poți să te bazezi pe ei. Nu pe „magia plăcii”, nu pe reclamă, ci pe felul în care te lasă să fii tu. 

Acum vreo luna și jumătate, la primii pași i-am simțit așezați, siguri, fără aroganță. Exact cum îmi trebuia pentru o cursă în care nu voiam să demonstrez nimic altcuiva, ci doar să duc steagul ăla la finish cu zâmbetul pe buze.

Am ieșit într-un final pe la 7:22 și i-am dat blană cu mașina până în locul meu obișnuit de parcare, în spatele restaurantului Haute Pepper. Trebuia să ajung după vela cu 3h45 între 7:30 și 8:15, deci aveam timp de încălzire — fără de care nu pornesc niciodată. 

Am luat-o pe străduțele alea laterale, am făcut niște exerciții de școală a alergării, și m-am întâlnit cu un alergător care mă știa de pe Facebook. Am stat puțin la o bârfă scurtă, am râs, apoi am mai făcut o alergare ușoară și mi-am schimbat tricoul, că deja transpirasem. De acolo, am pornit spre Hanul Berarilor — locul de baștină, mai nou, al pacerilor.

Mi-am luat instrumentele în primire — vela aia mare care flutură mândră deasupra capului și pe care scrie timpul tău ca o sentință. M-am întâlnit și cu Carmina și-am tras niște glume din alea deocheate, cu „bagă-mi-o și mie” 😂 (vela, evident). Dacă nu știi, vela e prinsă într-un rucsac special conceput pentru asta și se montează abia după ce-l pui pe tine. 

Le-am mai înfipt-o și altora 😋, am râs zdravăn, am făcut poze de grup și apoi ne-am îndreptat spre start. Era deja o atmosferă mișto între noi — genul ăla de haos organizat dinaintea unei curse mari.

Lume multă pe acolo, dar cum aveam timp, am mai făcut o alergare scurtă să văd dacă stă vela cum trebuie. M-am mai întâlnit cu unul, cu altul, care se încălzeau și ei și am început să intru în atmosfera de concurs. Înainte de start, m-am văzut cu Carmen, cu Ana și Florin — am făcut o poză, ne-am zis vorbele clasice de „ne vedem la finish” și ne-am despărțit. 

M-am bucurat să mă văd și cu Dan, cu care tot vorbesc de ani buni pe Facebook și WhatsApp, dar n-am apucat niciodată să alergăm împreună. Am râs, am zis două glume, am mai făcut o poză și apoi m-am îndreptat spre zona de start.

Acolo, în zona de start, i-am cunoscut pe Vasile și pe Deea, pacerii cu care urma să facem echipa de la 3h45. Deea e Ironwoman – una din oamenii ăia care zâmbesc și când mor, și când trag tare. Vasile, în schimb, e genul ăla de alergător care pare născut cu ceasul în mână: disciplinat, calm și cu un motor care nu se mai oprește. Omul o rupe pe montane, dar și pe maratoane sub 3 ore, și totuși are răbdarea să țină un ritm de pacing fără să se plictisească. 

Am mai schimbat o vorbă cu lumea din jur, l-am cunoscut și pe Mihai (cred, am o problema în a reține numele în momente din astea 🤭), cu care mai vorbisem pe Facebook și spusese că vine special să mă salute. Mi-a prins tare bine momentul ăla — atmosfera era deja vie, cu emoții și adrenalină, dar și cu un sentiment de „gata, aici suntem, se întâmplă”.

🏁 Și apoi... 3-2-1, START! A început distracția. Îmbulzeală mare la început, cum e mereu la Maratonul București. Ne-a luat cam doi kilometri să ne găsim ritmul și să avem, în sfârșit, loc să alergăm. Abia după ce am trecut de Piața Constituției și am luat-o pe Bulevardul Unirii s-a așezat totul. 

Prima parte a unui maraton e mereu cea mai veselă. Cu glume, cu poante, cu bârfe, cu planuri. Am început să cunosc o parte din alergători, să mai trancănesc cu ceilalți paceri, și pe întoarcerea de pe Unirii ne-am salutat și încurajat cu cei de pe partea cealaltă. M-am bucurat s-o văd și pe Carmen, pe sensul opus — de data asta n-am mai alergat împreună și abia apucasem să ne vedem puțin înainte de start. 😔

Atmosfera se anunța fantastică. Foarte mulți oameni pe margine, iar după ce am scăpat de prima urcare și am ajuns la Victoriei, am început să-i încurajăm pe cei din față. 

Pe Kiseleff e mereu o porțiune specială: îi vezi pe cei mai buni, cum aleargă, cum trag, cum fac ce s-au pregătit luni de zile. Iar la întoarcerea de la Arcul de Triumf, după ce am trecut pe lângă fanfara militară, i-am văzut pe ceilalți — eroii care se luptau fiecare cu ritmul lui, unii la primul semi, alții la primul maraton. Ne-am încurajat reciproc, de-ai fi zis că suntem toți o gașcă de prieteni. Niciun sentiment de competiție, doar respect și bucurie că suntem acolo, toți în același film.

Pe lângă toată energia din jur, am avut și norocul (sau privilegiul, mai bine zis) de multe încurajări extra. Lume care mă știa, oameni care-mi strigau numele, și recunosc — mi-au prins tare bine. M-au încărcat. M-am tot uitat după Carmen, speram s-o mai văd pe traseu, să batem palma, dar nu ne-am nimerit. 

Apoi a venit nebunia de pe Calea Victoriei: oameni, muzică, tobe, steaguri, pancarte. Am văzut și mulți străini la susținere, și mi-a plăcut — învățăm și noi, luăm din vibe-ul ăla de maratoane mari. Am bătut palma cu cine am putut, am zâmbit, am strigat, i-am încurajat pe cei de lângă mine să facă la fel. Oamenii ăia de pe margine dau din energie mai mult decât își dau seama — și o simplă palmă bătută e ca un schimb de curent electric. Dublu efect: ei se bucură că au ajutat, tu simți că poți încă un kilometru.

După a doua urcare și când am revenit pe Victoriei, după curba aia de la Sala Palatului, am avut o surpriză uriașă: m-am întâlnit cu Bogdan. Omul știa prin ce trec, știa ce emoții aveam și cât mă rodea gândul că n-o să pot duce ritmul până la capăt din cauza respirației. Deși era prins cu altele, închiriase o trotinetă doar ca să vină să mă încurajeze. 

Și, cum zice norocul ăla de duminică, fix la timp ne-am sincronizat. Am schimbat două vorbe, el cu zâmbetul lui calm, eu cu o față de parcă mă trimitea mama la olimpiadă (aia de română 🤣), și apoi ne-am despărțit la poarta mare de la CEC, unde era o nebunie totală. Acolo am bătut palma cu toată lumea, și-am țopăit ca un descreierat. Nu știu ce energie era în aer, dar parcă se înmulțea cu fiecare zâmbet.

💪 Apoi am trecut de kilometrul 18 și am luat-o pe Splai, în partea aia lungă unde ai impresia că punctul de întoarcere e în alt oraș. Acolo e una dintre zonele alea în care trebuie să-ți ții capul limpede. Îți intră soarele-n ochi, asfaltul te forțează un pic, iar timpul parcă se dilată. Am tot trăncănit cu alergătorii din jur, i-am încurajat, am mai dat-o pe glume, dar se simțea că lumea începea să tacă — semn că începe munca adevărată. 

Aici, mi-am adus aminte de pantofi dar Mach X3 erau... invizibili. Nu trebuia să-i corectez, nu trebuia să-i simt, pur și simplu mă duceam cu ei. Mă țineau într-un echilibru ciudat între confort și precizie — ca și cum știau când să fie moi și când să se înfigă în asfalt. Acolo am înțeles că pantofii buni sunt cei despre care nu vorbești deloc în timpul cursei.

Când am trecut prin zona de start — unde din puhoiul inițial mai rămăseserăm doar noi, maratoniștii — MC-ul urla chestii prin microfon și i-am făcut semn cu mâna, ca un copil care vrea să fie băgat în seamă. Și ce crezi? Chiar a început să zică de noi. M-am apropiat, am bătut palma și le-am spus celor de lângă mine clasicul „ce-a fost ușor a trecut!”. 😂 Lumea a râs, dar în gluma aia era și un sâmbure de adevăr. De aici începe adevărata distracție: de la kilometrul 21.

Pe partea noastră, lumea se rărise. Semimaratoniștii intrau pe linia de finish, iar noi o luam înainte, mai puțini, dar parcă mai legați între noi. Am început să trancănesc cu Bogdan — alt Bogdan, nu ăla cu trotineta — un tip cu care am stat mult la povești și despre care mi-am dat seama abia a doua zi că vorbisem și pe Facebook de multe ori. Am râs singur, că n-am talentul ăsta să asociez oamenii din online cu fețele din realitate. Bine, sunt și un pic aerian. Dacă stau la povești cu cineva în timpul alergării, nu mă mai prind că mă salută altcineva chiar dacă trece pe langă mine. Așa l-am cunoscut pe Alexandru (care era acum în grupul nostru de 3h45), pe Lacul Morii — doar pentru că m-a tras Carmen de mânecă, altfel omul trecea pe lângă mine și eu turuiam în continuare ca un papagal. 😂

Ne-am continuat drumul pe Unirii până la Biblioteca Națională, unde gașca de la Adidas Runners era în formă de zile mari. Când i-am văzut, am luat-o spre ei instinctiv și am trecut în pas de dans, la propriu — am făcut doi pași de dans cu o tipă din gașcă și am bătut palma cu amândouă mâinile cu toți ceilalți. A fost o explozie de energie, de parcă mi-au băgat curent în picioare. V-am tot spus: momentele astea, de două-trei secunde, sunt aur curat în maraton. Dacă știi să le folosești, îți pot da energie cât un gel întreg. Sau zece. 😁

Apoi, îndreptându-ne spre Splai, am trecut de punctul de hidratare de la Timpuri Noi și i-am anunțat pe ceilalți că e unul important — după el urmează vreo 5.5 kilometri fără nicio sursă de apă. Partea asta e mereu una dintre cele mai grele. Aici ne rărim și pierdem alergători din grup. E aproape inevitabil. 

M-am bucurat să-l mai văd pe István pe lângă mine — un alergător din Sfântu Gheorghe, cu care mai trancănisem pe parcurs, mai ales prin Cișmigiu. Se antrenează cu Tihamér, un prieten de acolo cu care alergasem la Ultrabalaton, deci am avut ce povesti.

Pe măsură ce ne apropiam de punctul de întoarcere, se reglau și grupurile. Ne-am încurajat cu cei de pe partea cealaltă, dar lumea deja vorbea mai puțin — semn clar că începea oboseala. Vasile era cel mai în formă, trecea pe la concurenți, îi încuraja, le spunea o vorbă bună. Deea ducea trena. Eu țineam ritmul cât puteam de curat și mai vorbeam cu câte unul-altul.

Am revenit din nou la punctul de hidratare de la Timpuri Noi, unde m-am stropit din cap până-n picioare cu apă. Simțeam că aveam nevoie. Pe acolo am mai povestit și cu Olivia, o alergătoare care stătuse pe lângă mine de la început și mi-a tot dat șuturi din spate – la propriu – de ziceai că are ceva cu pantofii mei. 😂 Mach X3, în schimb, s-a purtat ca un domn: stabil, calm și constant, indiferent de haosul din jur. Îi simțeam în continuare fermi, fără derapaje, de parcă talpa știa singură ce are de făcut.

🧠 Am trecut apoi de Alba Iulia și am început să simt că-mi scade energia. Până acolo respectasem nutriția la milimetru și mersese perfect. Simțeam un pic de oboseală în respirație, dar o țineam sub control cu exercițiile pe care le tot testasem în ultimele zile. Pe la km 30 am făcut o mică boacănă: am scos punguța cu pastile (vitamina C, magneziu și două de sare) din brâu, dar când să le iau, una albă a zburat instant. Speram să nu fie magneziul... că dacă era, știam că o să mă taxeze. 

Pantofii i-au tras un șut superb, direct din alergare, de-a zburat la naiba, și atunci mi-am adus aminte de ei. 😂 Și se comportau impecabil — liniari, echilibrați, parcă setați pe ritmul meu. Nici nu-i simțeam, dar exact asta era frumusețea: își făceau treaba perfect, fără să ceară nimic în schimb.

N-a trecut mult și parcă tot corpul îmi spunea: „ai pierdut ceva pe drum”. Pe Decebal, pe la km 34, am luat un gel cu cafeină. Cred că mai băgasem unul și pe la km 24, că simțeam nevoia de un mic boost. Ăla de la 24 își făcuse treaba, ăsta al doilea... mai puțin.

Începuse însă să se strângă totul în mine. Respirația devenea mai grea, exact cum simțisem în primele zile după gripa păcii. Trăgeam aer cât puteam, dar ceva nu se lega. Și când respirația o ia pe alături, corpul urmează imediat. La km 36 totul s-a îngreunat. Vasile m-a întrebat ceva, dar i-am spus direct că am probleme și să se ocupe el de „partea de distracție”. El, zen total. Trecuse din nou pe la oameni, îi încuraja, râdea, și le ridica moralul cum știe doar el. Deea ducea trena mai departe, ziceai ca o duce asa și după finish. Eu, în schimb, mă luptam cu demonii mei.

Făceam calcule în cap: „mai am 6 km... nu se poate, nu pot să cedez aici, chiar la final.” Apoi: „mai sunt 5 km, hai că se poate.” 

La Piața Muncii am băut apă, m-am stropit din nou, sperând că mă resuscitează un pic. Durerile se adunau, dar încercam să le ignor. Pe Decebal am reușit să mai zic două vorbe cu alergători de pe partea cealaltă — am văzut doi prieteni vechi din perioada de glorie, Marcel Si Gabriel (aia cu altfel de maratoane), ne-am încurajat reciproc și m-a atins momentul ăla. 

Mă încuraja și Vasile, și jur că avea un mod de a-ți da energie doar prin tonul vocii. Cu 4 km înainte de finish, pe la km 38, am făcut calculele finale: eram bine cu timpul, dar i-am spus lui Vasile că nu mai duc 5:15, doar 5:20-5:25, și că dacă vor, pot s-o ia înainte. Nici nu a vrut să audă.

🔥 Pe la km 39 am simțit furnicături în mușchii picioarelor, ca un avertisment că se pregăteau crampe. M-am panicat un pic, recunosc. Cu durerea te mai lupți, dar cu crampele... n-ai nicio șansă. Exact atunci, la Biblioteca Națională, a apărut din nou gașca de la Adidas Runners — energie pură, tobe, urlete, veselie. M-am dus direct spre ei, am făcut un mic ocol doar ca să bat palma cu toată gașca și am simțit cum mi se întoarce un strop de viață. 1% poate părea nimic, dar acolo, la kilometrul 39, 1% valorează cât un rezervor plin. 

Aici am simțit pentru prima dată ce pot cu adevărat Mach X3. Până atunci fuseseră doar discreți și corecți, dar acum s-a văzut reactivitatea lor. De parcă ei duceau picioarele, nu eu. Elastici, dar stabili, m-au ținut fix pe linia aia subțire între efort și prăbușire. Era senzația aia rară când pantoful nu mai e echipament, ci parte din tine. Și începuseră să facă asta de mult, doar că eu abia atunci am înțeles.

Apoi a venit o mică porțiune de vale, spre Piața Unirii, și am încercat să trag de tot ce mai aveam. Am povestit de multe ori despre „fata morgana” a maratonului din porțiunea asta — kilometrii care par mai lungi decât sunt. Ei bine, ăsta, de la 41 până la finish, a fost cel mai lung kilometru din viața mea. La un moment dat, o tipă de pe margine mi-a strigat: „Zâmbește, așa cum o faci în poze!” A fost un boost fantastic și-i mulțumesc pe această cale! 🥹 Am mai primit un 1% energie. Pe cât eram de terminat, pe atât de mult voiam să par ok.

Respirația era haotică, gemeam la fiecare expirație, dar mintea refuza să cedeze. Deea era lângă mine, liniștită și constantă, și m-am gândit că sigur a mai văzut oameni în prag de colaps — doar e triatlonistă. 

Cu 400 de metri înainte de finish am văzut-o pe Andra, fata mea. În clipa aia mi-am zis că nu vreau să mă vadă praf. M-am adunat din toate bucățile care mai erau, am ridicat capul și am forțat zâmbetul. În filmarea făcută de ea se vede că zâmbesc, dar crede-mă, nici eu nu știu cum.

🏁 Și apoi a venit linia aia albă de dinainte de finish. Momentul în care am uitat tot. Ne-am prins de mâini — eu, Vasile și Deea — și am trecut împreună. Am auzit-o pe Carmen strigându-mă, am ridicat brațele, și în secunda aia am simțit că-mi vine să plâng de fericire, dar n-am mai avut energie pentru lacrimi. I-am luat în brațe pe amândoi și le-am mulțumit pentru că m-au tras după ei. Nu pot descrie senzația. E ceva între epuizare totală și fericirea aia curată care te face să uiți tot ce-a durut.

Acolo s-a închis cercul. 12 săptămâni de muncă, emoții, boală, revenire, frică și speranță, toate strânse într-un singur moment. Finishul ăla n-a fost doar o linie pe asfalt — a fost confirmarea că uneori nu trebuie să fii perfect ca să duci ceva până la capăt. Trebuie doar să crezi suficient de mult încât să nu te oprești. Și să ai oameni alături. 🧡

După finish nu m-am grăbit să plec. Am făcut câteva poze, am râs și am schimbat două vorbe cu cei din jur. M-am bucurat tare că m-am întâlnit din nou cu Dan și că, în sfârșit, am putut sta la taclale pe bune. Am vorbit ca doi prieteni de-o viață, fără grabă, fără scenarii, doar cu bucuria aia simplă că s-a întâmplat.

A fost momentul în care am simțit că totul s-a închis frumos. 12 săptămâni am trăit cu gândul la ziua asta — cu planuri, postări, antrenamente și emoții, cu oamenii care mi-au scris că se țin după mine. Când am dus-o până la capăt, am înțeles că nu timpul, nu steagul, nu pace-ul contează; contează că ai fost acolo, zi de zi, și că ai făcut ce-ai spus că faci. Restul... e doar alergare.

🟧 O concluzie și despre pantofi.

Pe pantofii ăștia n-am știut exact cum să-i iau la început. I-am simțit buni de la primele alergări, dar nu-mi era clar de ce. Nu sunt explozivi ca Rocket X3, nici complet comozi ca Clifton 10 — sunt fix între. Un amestec ciudat și foarte reușit între viteză, control și stabilitate.

După Cervia i-am folosit la toate antrenamentele, inclusiv la cele de tempo și la long run-uri, și de fiecare dată au fost la fel: constanți, fără mofturi, fără surprize. Alergarea cu ei nu are artificii, dar are o liniaritate plăcută — îți dau exact cât trebuie ca să rămâi eficient și confortabil până la final.

La București i-am înțeles complet abia la kilometrul 39. Nu sunt pantofii care te impresionează la început, ci cei care rămân alături de tine când începi să te destrami. Și poate tocmai ăsta e cel mai mare compliment pe care li-l pot face.

🔹 Specificații tehnice 

Model: Hoka Mach X3 (2025)

Greutate: ~288 g (mărimea 42.5 – valoare oficială Hoka; unele surse independente menționează ≈ 266 g)

Drop: 5 mm

Midsole: spumă duală – strat superior PEBA + strat inferior mai dens (EVA / supercritical foam)

Placă: Pebax® „winged” plate, integrată pentru propulsie și stabilitate

Rocker: Meta-Rocker™ (speed-centric), rulare fluidă și tranziție rapidă călcâi-vârf

Upper: warp knit / mesh respirabil, construcție ușoară și fără cusături rigide

Outsole: „sticky rubber” – cauciuc compresat, aderență excelentă pe asfalt umed

Destinație: antrenamente rapide, tempo runs și curse până la maraton

Nivel suport: neutru cu stabilitate moderată

Cuvânt-cheie: constanță.

👉 Mach X3 mi-au arătat că, uneori, cel mai bun echipament e încrederea.

💬 Tu ce-ai învățat din ultima ta cursă? Sau dintr-un moment în care ai vrut să te oprești, dar n-ai făcut-o?