🇮🇹🏃‍♂️ 100 km în Puglia. O cursă, o comunitate și un om care n-a alergat nici măcar o secundă singur.

A fost cursa aia... cursa care iese perfect, fără să fie perfectă. Cursa care te pune la încercare, dar te și ține în brațe. Cursa în care am scos timpul dorit, deși pe alocuri a fost mai grea decât îmi imaginasem. Genul ăla de 100 km care te face să-ți zici la final: "da, asta a fost o poveste".😍

După două zile în care am colindat Bari, Polignano a Mare și Alberobello, în care am mâncat bunătăți locale, dar cu cap, a venit dimineața aia pe care o port în mine de trei luni. Aveam emoții mari. Planul de pregătire nu a ieșit cum îmi doream, dar nici nu simțeam că am nevoie de "perfecțiunea aia matematică". După trei curse Ironman, un Transfier și 100 km alergați în februarie, toate făcute anul ăsta, aveam o încredere greu de explicat. Știam că sunt pregătit. Sau... că o să mă descurc, orice ar fi.

Mi-a luat ceva să mă hotărăsc asupra traseului. Aveam poftă de alergat, nu poftă de plimbat după apă și de intrat prin magazine. Ți-am mai povestit: la alergările self-supported, apa e singura problemă reală. Aia nu ai cum să o cari în exces. De restul sunt pregătit oricând. Dar apa... maximum 2–3 flaskuri, patru dacă chiar te chinui, și alea sunt deja prea multe.

Așa că am făcut un traseu din trei ture de câte 28 km și una mai scurtă, de 16 km, la final. Start la ora 6, ca să termin pe lumină. Nae urma să alerge cu mine prima tură; a doua o făceam în sens invers; a treia, iar în sensul inițial — ca să nu simt că fac același drum la milimetru. Iar la final, tura scurtă, cât să iasă suta. 

M-am întâlnit cu Nae la 6 fără câteva minute. Era răcoare bine, deși erau vreo 11 grade. Umiditatea era atât de mare încât era ud peste tot, ca după o ploaie serioasă. Ne-am încurajat un pic, el cu glumele lui, eu cu emoțiile mele, și la 6 fix am luat startul. Așa, simplu, fără artificii.

Rucsacul atârna cam greu. Se vedea că nu mai alergasem cu el de ceva vreme. Avea sigur spre patru kilograme, poate chiar mai mult. Îl umplusem ca pentru orice scenariu, să fiu liber să schimb traseul din mers dacă simțeam că așa trebuie. Aveam în el trei flaskuri cu lichide, nutriția pentru toată cursa, foița de ploaie, foița de vânt, un tricou de schimb și unul cu mânecă lungă, buletinul, ceva bani cash, o lanternă mică, folia de supraviețuire, o fașă elastică, drona, două baterii de rezervă pentru ea, o baterie externă pentru telefon, căștile, pastilele de sare pentru vreo unsprezece ore, alea de la Decathlon cu vitamine și minerale (cloruri, potasiu, sodiu, magneziu, vitamine B1, B6 și C). Mai aveam câteva pastile pentru situații neprevăzute, de tipul Espumisan, Metoclopramid și Imodium, plus suplimentele pentru fiecare 40 de kilometri, un magneziu de 1000 miligrame și o vitamina C la fel de puternică. Și telefonul, evident.

Aveam frontala, dar n-am apucat să o folosesc prea mult. Lumina dimineții a venit mai repede decât mă așteptam. Am ieșit din Alberobello și am intrat pe drumurile alea pe care le iubesc — cu ziduri de piatră, cu livezi de măslini, cu trulli risipiți ca în povești. Soarele începea să se ridice, iar peste tot se așeza o ceață subțire, de parcă toată Puglia stătea între somn și trezire. Ceața învăluia văile și măslinii parcă ieșeau încet dintr-o lume de vis, iar lumina caldă încerca să se strecoare printre ei. Era un cadru pe care nu-l poți descrie complet, trebuie să-l trăiești.

Traseul șerpuia în toate direcțiile — aici nu găsești plat nici dacă îl cauți cu lupa. Un deal, o vale, un suflu rece, apoi alt suflu umed. Dar era o dimineață frumoasă, liniștită, iar noi ne bucuram de alergare, de peisaj, de ritmul ăla calm în care nu se grăbește nimeni.

Am vorbit prostii, am vorbit serios, am tăcut, am respirat, iar eu am început să respect planul de nutriție cu sfințenie. Cum ți-am zis, am făcut niște schimbări mari. Planul era de 80 g de carbohidrați pe oră — niciodată nu mai încercasem așa ceva într-o cursă de 100 km, alergasem maxim cu 75g - 3 geluri pe oră, dar nu chiar toată cyrsa. Și partea cu adevărat interesantă era alternanța: o oră băutură cu carbo (Maurten 320 Drink Mix — câteva guri bune, cam 170 ml la fiecare 20 min), o oră geluri + 500 ml apă (Maurten 160 — unul la 30 min).

Am început exact așa, la minut, și totul funcționa perfect. Desigur, așteptam și eram tare curios să văd ce se întâmplă după 5–6 ore, că atunci începe adevărata aventură.

Și-au trecut kilometrii. Îmi propusesem să fac câte o poză la fiecare kilometru "adoptat", să le trimit oamenilor un mulțumesc individual, poate chiar o glumă. Dar în realitate, alergarea își cere mereu dreptul. Nu a ieșit până la urmă varianta cu pozele, dar am dus toate mesajele cu mine. Toate. O să-ți povestesc mai încolo ce a însemnat asta, pentru că a fost unul dintre momentele mari ale cursei.

La km 12 intram în Locorotondo. Orașul pe care-l știu deja iarna, împodobit, cald, cu luminile alea care îți fac sufletul moale. Ei bine, era deja pregătit de sărbători. Am alergat prin el cu Nae, am făcut ochii mari ca doi turiști entuziasmați și ne-am bucurat de fiecare pas. La ieșire am dat de prima cișmea, aceea la care speram. Un pic de "balaceală", cum îi zicem noi: Nae a umplut flaskul lui (el avea doar unul), eu am luat câteva guri, ne-am mai răcorit și am plecat mai departe.

Am coborât din cetate pe aceleași trepte pe care, în februarie, săream ca un nebun pe "Libera la mare - Andre". Acum nu mai cântam, dar m-am trezit zâmbind când am văzut cât de frumos se leagă locurile cu amintirile. Iar a doua jumătate a turei începea cu o coborâre lungă. Am glumit cu Nae că la întoarcere o să-mi dau seama exact cât de "lungă" e de fapt. Aveam dreptate, dar asta e altă scenă.

Ce nu știam eu e că drumul ăsta ascundea și niște urcări interminabile. Alea care îți scot sufletul prin tălpi, mai ales dacă ai 28 km de alergat dis-de-dimineață. Nae bombănea, eu mă distram, dar amândoi știam că la a treia tură, când voi trece pe aici singur, o să mă apuce și pe mine pandaliile. 😂 E partea aceea frumoasă și tembelă a ultralergării: râzi acum, plângi mai încolo.

Mai cu vorbă, mai cu liniștea aia dintre doi prieteni care aleargă împreună, liniștea aia adevărată în care nu trebuie să spui nimic ca să fii în aceeași lume, am ajuns spre km 23. Acolo speram să găsesc încă o cișmea. O dibuisem pe Google Maps, mă uitasem chiar și pe Google Street View, îmi notasem mental reperele: un copac mare — unul dintre acei pini-umbrelă pe care-i vezi peste tot în Italia — după o intersecție. Nu mai fusesem pe acolo niciodată, dar când am văzut copacul... știam că acolo trebuie să fie cișmeaua. Îți dai seama ce bucurie pe capul nostru. 🤭

Am încheiat prima tură cu vreo 28,5 km. După o coborâre de vreo 3 kilometri, am zărit pe marginea drumului niște flori mov, ca niște ciclamen sălbatici — florile alea mici, curajoase, cu care e plin peste tot prin Locorotondo. Nu știu ce mi-a venit... m-am oprit și le-am cules. Le-am prins lângă flask, să stea cu mine până intru în Alberobello.

A fost un gest mic, dar pentru mine a însemnat mult. M-am gândit la Carmen. La câte aleargă ea cu mine fără să alerge, la câte ore de așteptat, la câte emoții, la câte drumuri și la tot sprijinul ăla care nu se vede în poze. Florile au fost modul meu stângaci de a-i spune mulțumesc în mijlocul cursei. Un "sunt bine, sunt aici și mă bucur" în forma cea mai simplă.

Apoi am intrat în Alberobello, cu un fals plat d-ăla care te pune la încercare exact când nu mai ai chef de surprize, și am ajuns în piazza unde mă aștepta Carmen. Fix unde trebuia, cu cele două sticle pregătite: una cu mixul de carbo, alta cu apă amestecată cu cola. Știu că sună ciudat, dar combinația asta e salvatoare. 

După ore întregi de băut apă și chestii dulci, apa simplă începe să aibă un gust... aiurea. Are un gust cumva fără gust, și în același zici că și o bei degeaba, de parcă nu-ți trece setea. Dar dacă îi pui un pic de cola, doar cât să schimbi gustul, devine altceva: zici că e rece, ușoară, "curată" cumva — te scapă de starea ușoară de greață și îți dă senzația că bei ceva bun fără să-ți umfle stomacul. Nu știu cum funcționează științific, dar în alergări lungi face minuni.

Mi-am luat la revedere de la Carmen și de la Nae, am mai făcut două glume, și m-am luat la trântă cu tura 2. La propriu. Știam că va fi mai grea. Traseul în sens invers avea urcări mai abrupte, porțiuni mai lungi de efort constant, zone în care, dacă intri pe roșu, îți ia 20 de minute să-ți revii. Așa că am mărit un pic ritmul, mai ales că spre finalul turei cu Nae îl lăsasem mai jos, să ramânem împreună. Plus că refill-ul celor trei flaskuri durase mai mult decât îmi imaginasem. Și schimbasem și bluza — eram fleașcă, nu doar de efort, ci și de umezeala aia densă din aer.

Până în Locorotondo m-am simțit bine. Apoi a venit URCAREA. Urcarea cu "U" mare. Aia care m-a stors de energie. Ți-am povestit de treptele cu "Libera la mare"? Ei bine, acum le-am urcat, nu le-am coborât. Și le-am simțit. M-au luat cu totul. Era mai greu decât în prima tură, se făcuse și mai cald, iar umiditatea nu dispăruse deloc. Simțeam cum fiecare gură de băutură intră în mine și dispare instant, ca într-o gaură neagră. 😋

Consumasem mai multe lichide decât era planul. Mult mai multe. În 19–20 km am ras trei flaskuri și tot mi-era sete, în așa hal încât simțeam că nu mai face corpul față. Mă bazam pe o cismea care trebuia să fie cu vreo 5 km înainte de Alberobello, spre finalul turei 2, dar nu știu cum am reușit să o ratez. Pfff... și mi-era o sete... de numa. O sete de-mi venea să mestec aerul.

Simțeam că energia se duce aiurea, că picioarele se îngreunează și era mult prea devreme pentru așa ceva. Eram abia la km 52.

Mi-am adus aminte că aveam toate comentariile din postarea cu "adoptă un kilometru" salvate în ChatGPT. M-am oprit un pic, mi-am scos telefonul și... am dat play. Atât. Și s-a întâmplat ceva ce n-ai cum să pui în grafice, puls, pace, carbo sau strategii bazate pe știință: m-a lovit emoția. Puternic. Am ascultat mesajele, kilometru cu kilometru, oameni cu oameni (știu, nu e corect, dar așa îmi vine să scriu). Pe toate. Și da, s-a lăsat cu lacrimi. Din alea bune, care spală toată tensiunea. A fost momentul care mi-a schimbat cursa.

Cu 2 km înainte să intru în Alberobello am sunat-o pe Carmen și i-am zis să nu mai iasă în stradă să mă aștepte, că vin eu la cameră. Aveam nevoie de un reset complet și de o vizită la baie.

Chiar spre finalul turei, am văzut pe marginea drumului niște flori galbene, mari, de câmp. Le-am cules pentru Andra, fiica mea, care mă aștepta împreună cu Carmen. Le-am prins lângă flask și am mers mai departe. A fost gestul ăla mic care face bine.

Am pierdut acolo 28 de minute, dar a fost, cred, unul dintre cele mai bune "pit stop-uri" din viața mea. Am mâncat un pic, am schimbat hainele, m-am întins, m-am spălat pe față, m-am lepădat de păcate 🤭... și am plecat de acolo alt om. Zen. Cu picioare ușoare. Am pornit primii 300–400 de metri mai greoi, dar imediat ce am ieșit din Alberobello, cântam și chiuiam ca un nebun. Era totul diferit față de cel care terminase tura 2.

Deja făceam calcule despre cum să scap de ultima tură, aia scurtă de 16 km, că nu mai aveam chef să mă întorc încă o dată în Alberobello ca să ies iar. Aveam tot ce-mi trebuia la mine, iar apă speram să găsesc pe drum. A fost un risc, dar unul calculat.

Am vorbit la telefon și cu fetele, le-am pus să verifice pe Google Maps câți kiloemtri sunt din Locorotondo până în Cisternino — o localitate mai la sud, unde tot am vrut să ajung să alerg. Din păcate, distanța era un pic mai lungă decât aveam nevoie, dar părea cea mai bună idee. La ieșirea din Locorotondo nu trebuie decât să fac un detour. Gata, new plan! 😁

Mi-am continuat alergarea cu chef, cu energie, cu mintea limpede. Și după vreo 5 km dau de cismeaua pe care o ratasem la dus. Am golit un flask dintr-o suflare, am mai băut un pic din al doilea și l-am umplut la loc. Era cald, dar bătea un vânt rece — combinația aia ciudată în care îți e și bine, și rău în același timp, dar tot înainte te duci.

Apoi m-a sunat Ana-Maria. Am trancănit cu ea ceva vreme, exact cât trebuia ca să-mi țină companie în porțiunea aia de drum. Și cum vorbeam noi, dau de o altă cismea, la vreo 3 km de cealaltă. Îți dai seama... trecusem azi de două ori pe lângă ea și nu o văzusem. Bine că am văzut-o acum, la a treia încercare. Eram pe la km 65.

Și tot așa, tranca-tranca, am ajuns în Locorotondo. Traversam pe lângă cetate, chiar la km 69 — kilometrul ăla pe care voiam să-l alerg pentru Oana și Gheo — când parcă aud niște strigăte. Prima oară am ignorat, că nu avea cum să fie pentru mine. A doua oară am întors capul. Și îi văd pe prietenii mei: Delia, Gheo, Maria și Nae, cu care alergasem de dimineață. Veniseră cu trenul din Alberobello până în Locorotondo și fix în momentul ăla treceam eu pe acolo. 

Am fugit spre ei, Delia a fugit spre mine, ne-am îmbrățișat, am primit o tonă de energie — toată. Nu știu cum să explic momentul ăla. E ceva ce ții minte ani de zile. 😍 Am făcut o poză, am râs, am schimbat două vorbe și am plecat mai departe cu un zâmbet din ăla nesimțit pe față. A fost fix ce-mi trebuia în momentul ăla. Prieteni în suflet, prieteni la telefon, prieteni pe stradă. Sunt un privilegiat. Nici într-un concurs nu ai parte de un asemenea suport. ❤️

După treptele cu "Libera la mare" — le știi deja 🤭 — am făcut stânga spre Cisternino. Am început să alerg pe drumul ăla, dar era prea serios, aproape ca un drum expres, nu foarte circulat, dar prea... "rutier" pentru ce voiam eu. Mă uitam în stânga, în dreapta, și când am văzut un drum îngust, cu ziduri de piatră, care ducea "in the middle of nowhere"... fix acolo m-am îndreptat. Era, din nou, exact ce aveam nevoie.

Drumul ăla îngust, printre ziduri de piatră, a fost... nici nu știu cum să-i zic. Parcă nu era doar un drum. Era un fel de portal din ăla cum are Puglia — te ia, te învârte, te scoate din lume și te lasă într-o poveste. Un drum care urcă și coboară fără milă, dar care îți dă înapoi liniștea aia pe care nu știi că o cauți până când o găsești.

Am mai stat puțin cu Ana la telefon, două-trei râsete, două-trei încurajări, iar apoi am rămas doar eu cu mine. Cu respirația mea. Cu pietrele alea albe, perfect albe, care par făcute să reflecte și lumina, și gândurile. Cu măslinii ăia bătrâni, cu trunchiuri contorsionate, care se întind în toate direcțiile de parcă îți arată drumul, chiar dacă nici ei nu-l știu.

Și în tăcerea aia... Italia e altfel. Sudul Italiei e altfel. Are ceva ce nu știu să explic: un fel de magie caldă, o liniște cu miros de pământ umed, de piatră veche și de povești care există doar dacă le trăiești alergând. Acolo am simțit că alergarea mea se transformă în altceva. Că nu mai alerg doar kilometri, ci intru într-un ritm pe care parcă îl știu dintotdeauna.

Și poate fix asta a fost: momentul ăla în care am fost doar eu, drumul ăla care se unduia ca o respirație, și Puglia care mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis fără cuvinte: "Du-te. Ești bine. Ești fix unde trebuie." 🥹

La km 73 i-am trimis un mesaj mamei. Kilometrul ei. Ea, care la 73 de ani s-a apucat de alergat. Ea, care luni, urma să termine prima ei provocare de 21 de zile de alergare. Atât i-am scris: "Mama, sunt la 73." Și cred că a fost unul dintre cele mai frumoase momente din cursa asta. Un fel de nod în gât care îți face bine.

Când drumul s-a intersectat cu altul, am făcut cale întoarsă. Nu aveam nicio garanție că mai găsesc apă până la final, așa că planul meu era simplu: să ajung la cismeaua de la 6 km de Alberobello. Trebuia să fie acolo. Altă variantă nu aveam.

Pe drum m-a sunat Florin. Alerga și el. Eu eram pe la km 80. Am palavragit un pic, fix cât să-mi mai iau mintea de la "unde-i următoarea sursă de apă?". Îmi prindea bine vocea cuiva cunoscut.

La km 86 am dat, în sfârșit, de cișmea. Și m-am destrăbălat maxim. Am băut cât a vrut sufletul, am umplut flaskurile, m-am răcorit. Știam că nu-mi ajung kilometrii, așa că trebuia să mai improvizez. Am hotărât să o iau pe un drum în apropiere de Alberobello, acolo unde alergasem cu Carmen în decembrie. Era varianta cea mai sigură ca să nu ratez distanța și să nu trebuiască sa "croșetez" pe final prin cine știe ce străduțe.

La km 90, de bucurie, am tras și o cântare. Pe maghiară. Așa, ca un nebun care nu mai simte oboseala și simte doar că iese „războinicul” din el. 😂 În playlist intra muzică, ieșea muzică, dar eu cântam ce-mi venea. Și da, știu exact ce melodie era: Szeellemvilág, de la Edda. Mi-a venit în cap dintr-o dată și m-a dus direct la Atilla — prietenul meu din copilărie, omul care m-a însoțit de trei ori la Ultrabalaton și care știe ce înseamnă să fii acolo când e greu. Nu știu de ce, dar piesa asta l-a adus lângă mine pe drumul ăla. Și a fost bine. A fost ca și cum nu alergam singur.

La km 92 am intrat pe "drumul lui Carmen". Drumul ăla pe care îl știam, care-mi dădea liniștea aia ciudată că totul e sub control. Iar la km 95… urlam în gura mare "De ce plâng chitarele". Singur pe drum, în sudul Italiei, cu 95 km în picioare, cu soarele coborând peste măslini, cu dor și cu bucurie amestecate în același nod din gât. Era genul ăla de moment în care nu-ți mai pasă de nimic: nici de pace, nici de puls, nici de cine te aude. Era doar libertate. În cinci kilometri urma să închid suta.

Și finishul... finishul a venit cu multă emoție. În ultimii kilometri am ascultat pentru a treia oară mesajele voastre. De data asta nu m-am mai abținut deloc. Am plâns așa, pentru mine, să mă descarc. Apoi m-am adunat și am intrat în piața din centru, unde mă așteptau Andra și Carmen. M-am oprit, s-a așezat liniștea peste mine și m-am bucurat. A fost... cum trebuie să fie.

A fost o sută de kilometri diferită de toate celelalte. Poate nu cea mai rapidă, poate nu cea mai elegantă, dar cu siguranță una dintre cele mai vii. O sută în care am avut și momente în care m-am simțit leu, și momente în care m-am simțit slăbit. O sută în care am râs, am cântat, am înjurat, am plâns, am tăcut și am alergat mai mult cu sufletul decât cu picioarele.

Au ieșit 11 ore și 11 minute pe ceas, din care 10h30 de alergare. Și nu știu ce valoare are timpul ăsta pentru alții, dar pentru mine e fix cât trebuie. Mai ales la o diferență de nivel de 1200 m, la un traseu făcut de mine, cu cișmele ratate, cu pauze, cu improvizații, cu tot tacâmul dintr-o alergare self supported. A fost cursa aia în care nu m-am luptat cu nimeni, nici măcar cu mine. Doar am dus ce aveam de dus.

Și trebuie să spun asta clar, pentru că e prima dată când mi se întâmplă într-o sută: n-am rămas fără energie nicio secundă. Zero. Indiferent câte urcări au venit, indiferent câte improvizații am făcut, indiferent câte drumuri am schimbat pe parcurs... corpul a fost acolo cu mine tot timpul.

Planul de nutriție a fost impecabil. Cele 80 grame de carbohidrați pe oră, plus alternanța aia — o oră băutură cu carbo, o oră geluri + apă — a fost poate cea mai bună strategie pe care am folosit-o vreodată în viața mea. Nu m-a zdruncinat niciun deal, nici măcar cele adăugate extra ca să compensez tura scurtă. N-am avut căderi, n-am avut goluri, n-am avut "tunel". M-am simțit puternic de la primul kilometru până la ultimul. A fost o lecție pe care n-am cum s-o uit.

Și cel mai tare lucru este că n-am alergat singur nicio secundă. Chiar dacă eram singur pe drumurile alea, între trulli, măslini și văi cu ceață, v-am simțit pe toți cu mine. La propriu.

Fiecare kilometru dedicat a contat. Fiecare nume. Fiecare mesaj. Fiecare poveste. M-au ținut în picioare când mi-era sete, când mă durea, când nu mai aveam chef să caut cismele, când simțeam că se golește rezervorul.

A fost prima sută în care mi-am dat seama cât de mult înseamnă comunitatea asta. 21.000 de oameni în telefon... dar în ziua aia eu am simțit că sunteți lângă mine. Cu adevărat.

Și dacă mă întrebi acum, după ce am mâncat, am dormit și am pus totul cap la cap, ce rămâne...

Nu rămâne timpul. Nici traseul. Nici măcar zidurile alea superbe din Puglia.

Rămâne altceva: și când alergi tu cu tine, tot ai nevoie de oameni. De gândurile lor. De o vorbă, de un număr, de o dedicație, de o prostie spusă din inimă. Asta mi-ați dat voi.

A fost ultima sută din anul ăsta. Și cea mai plină. Nu pentru că a fost perfectă. Ci pentru că a fost a noastră.

Mulțumesc. 🤍🏃‍♂️🇮🇹

Mulțumesc partenerilor mei — SportGuru, Hoka Romania și Yolo Events — pentru că sunt mereu cu mine în toate nebuniile astea frumoase. 🤗