Nervi. Extaz. Frică. Bucurie. Lacrimi.
Totul în 7 ore și jumătate: 1,9 km înot în Vidraru, 90 km ciclism pe Transfăgărășan și 21 km alergare până la baraj și cele 390 de trepte spre Prometeu. Cel mai intens Transfier de până acum: de la frustrarea trisorilor, la viața văzută la milimetru, la negocierile absurde cu urșii puturoși 🤭, la bucuria întâlnirii cu oameni faini și până la lacrimile de la picioarele lui Prometeu.
Pedalez în draci. În sfârșit, după două ore și ceva, am ajuns în vârf, iar acum urmează partea cea spectaculoasă. Unul dintre motivele pentru care vin la Transfier.
Și încep. Trec rapid pe lângă doi cicliști care preferă să se odihnească pe coborâre. Apoi pe lângă Alexander — ca o rachetă trec. L-am cunoscut pe urcare, pe ultimii 2 km, am stat la o bârfă și am descoperit că și el a participat anul acesta la Ironman Hamburg. Fain om, venise 1500 km ca să participe la cursa asta, pentru că e stabilit în Germania... o țară în care m-aș muta și mâine.
Pedalez cu poftă și simt cum adrenalina se strânge. 50 – 60 – 70 km/h... apoi vine prima curbă strânsă ca un ac de păr, la Cabana Salvamont, Cota 2000. Frânez și simt cum toate organele vor s-o ia mai departe.
Trag de frână cât să nu zbor, dar roata începe să tremure ușor și simt cum ghidonul se zbate în mâini. Asfaltul e peticit, roțile tropăie peste fiecare denivelare și mâinile mi se încordează ca să țin totul drept. Intrarea în curbă e strânsă rău, mă trag spre interior și aproape că simt cum bicicleta vrea să se smucească de sub mine. Nu doare, dar nici nu-i confort. E fix limita aia unde știi că dacă greșești ceva, nu mai ai ce repara.
Trec de curbă și-i dau blană. Urmează o bucată mai lungă, cu viraje largi, schimb vitezele până la ultima, până simt că pedalez aproape în gol. Pulsul îmi crește de zici că sare din piept, dar sentimentul este... nu se poate descrie.
E ca și cum corpul ți-e prea mic pentru toată energia care vrea să țâșnească din tine. Parcă fiecare pedală apasă pe o detonare. Vântul îmi suflă în urechi ca o turbină, iar inima nu mai bate, ci explodează în valuri. Nu-i bucurie, nu-i teamă, e ceva ce nu pot traduce — dar trăiesc pentru asta.
Frânez din nou și simt aceeași presiune. Râd și gem în același timp... dar cu gura până la urechi.
Urmează patru serpentine. Drumul pe porțiunea asta nu e perfect. Strâng ghidonul cu putere. Asfaltul mă scutură de numa’, și apoi iar frânez, și iar accelerez, și iar, și iar... Un grup de cicliști face galerie, trec pe lângă ei pe o porțiune dreaptă dintre două curbe largi, efectiv ca gândul.
Apoi vine acul de păr, lângă monumentul ăla de pe Transfăgărășan. Încă o curbă strânsă, apoi alta de 90 de grade — și gata, sunt pe bucata pe care o aștept mereu, unde prind viteza maximă. În față mai e doar o curbă mai largă și știu că o pot lua fără să frânez prea mult.
Și aici vine momentul cel mai intens al acestei coborâri. Acel moment care... vine rar, dar când vine, îți intră în piele și nu mai iese. E momentul ăla când totul încetinește, când nu mai ești om pe bicicletă, ci o mașină de instincte. Nu te mai gândești, nu mai simți, doar reacționezi.
În curbă, văd un ciclist care cobora încet. În spatele lui, un jeep albastru de la Jandarmerie. Fac planul rapid și mă gândesc: „Îi depășesc în curbă, nu mai frânez.”
Intrarea în depășire e ca un film pe slow motion. Văd tot, dar parcă de deasupra. Jeepul se bagă și el la depășire — și în momentul triplării, lumea se strânge într-o secundă. Nu mai există sunete, doar inima care bubuie. Nu mai am ce să frânez, e prea târziu. Și atunci o simt: sufletul oglinzii de pe partea șoferului bate palma cu sufletul cotului meu.
Bicla deja se redresa, dar normal ar fi trebuit să mă arunce în exterior. Am forțat-o pe interior și m-am lăsat peste ghidon. Nu știu dacă așa am făcut sau doar așa mi-a simțit corpul momentul. Dar știu sigur că am trecut la milimetru. Nu m-am lovit de mașină — dacă era să fie contact, nu mai povesteam acum.
Totul a durat, cred, o secundă. Cât să trec de mașină și să scap. Iar sentimentul a fost un mix de draci cu altul de... orgasme.
Și apoi — blană! Știi de unde vine vorba cu "blană"? De la Daciile vechi, care aveau puse pe jos covoare de blană, și când accelerau maxim, pedala de accelerație atingea acel covor de blană. Nu știu dacă e 100% adevărat, dar așa se zice. Și sună prea bine ca să mă apuc să verific.
Ei, de când eram mic, mi-a plăcut viteza. Îi spuneam „piteza” pe la vreo 2-3 ani și-l terorizam pe bunicul meu, care avea o Dacie 1300 roșie, să bage piteza. Țin minte și-acum numărul, exact cum îl spunea bunicul meu: „1 se-me 9093” (1-SM-9093) 😂
Revenind în prezent, pe bucata preferată din coborârea de la Bâlea, aici i-am dat blană până efectiv am simțit că pedalez în gol, din nou. Pe alocuri, asfaltul prost îmi zdrăngănea creierii cu totul, dar în altele, unde asfaltul era bun, simțeam că zbor la propriu. Aici cred că am prins viteza maximă: undeva spre 88 km/h, mi-a arătat ciclocomputerul. 😁
Apoi iar frână. Iar simt cum mi se strânge sângele în cap, cum îmi zboară ochii din orbită. Îmi vine să urlu și să râd în același timp. Simt cum sângele se revarsă în tâmple, iar degetele mi se încleștează pe manetă. Bicicleta se scutură, roțile țopăie peste peticele de asfalt ca niște inimi bătând aiurea. Frâna nu mai e doar o mișcare, e o luptă cu gravitația — o rugăciune pe două roți.
Urmează două curbe mai largi și două de 180 de grade. Apoi iar o linie aproape dreaptă, unde pe stânga era punctul de hidratare... am trecut ca vântul pe lângă ei. Aveam apă și tot ce-mi trebuia la mine. Îmi doream doar să mă bucur de coborâre. De aici, de la Cabana Capra, încă se mai coboară.
Urmează porțiunea de 2-3 tunele unde asfaltul e prost și trebuie să fiu atent. Porțiunile de asfalt plombat sau corodat, gropile... îmi zdrăngăne creierii la propriu, dar nu frânez decât în curbe, și numai dacă e nevoie.
E răcoare și sunetul se schimbă. În tunele se aude altfel — gol, scurt, înfundat. Apoi iar afară, unde pădurea înghite zgomotele. Simt mirosul brazilor ud-picant, și pentru o clipă, parcă sunt din nou în Thassosulețul meu drag. Aceeași adiere, aceeași umbră calmă. Mă ține o secundă în loc, dar nu mă opresc. Cobor, zburând prin pădurea asta de parcă fug spre mare.
Pe ultimele serpentine, frânările îmi storceau mâinile și spatele, dar pe liniile drepte ciclocomputerul arăta 70 la oră și simțeam că plutesc. La Piscul Negru asfaltul m-a zdruncinat de mi-a sărit lanțul — l-am pus rapid la loc și-am plecat mai departe.
Apoi am ajuns la ultimii 18-20 km spre Valea cu Pești, care are urcări și coborâri în neștire. Este acea porțiune în care simți că nu se mai termină... dar aici a urmat cealaltă parte a aventurii, cea cu adrenalina generată de teamă și nesiguranță.
M-a depășit un ciclist și m-a felicitat pentru cum cobor. Am încercat să mă țin după el, dar pedala bine pe urcări și s-a dus. Nu voiam să rămân singur. Dar încet-încet s-a depărtat. Și el, și alți vreo doi pe care îi mai prinsesem din urmă. Și atunci... am rămas singur.
Și cum treceau kilometri, sunetul păsărilor a dispărut. A rămas doar sunetul copacilor și al bicicletei. Simțeam că e ceva în aer, că urmează să se întâmple ceva. Era momentul ăla de intensitate și suspans dintr-un film... când totul se oprește pentru o secundă. Nu e liniște — e așteptare. Nu e frică — e o tensiune ciudată, de parcă natura toată își ține respirația. Nu știu de ce, dar știam că vine ceva. Nu știam ce, dar știam că va fi real.
Trec de o curbă, virez la dreapta cum mă duce drumul și... văd pe margine, într-un fel de parcare cu iarbă, un urs imens. Stătea în fund și se uita curios la mine. Mi-a înghețat sângele. Dar nu și picioarele, care au continuat să pedaleze — mult mai tare.
Norocul meu era că eram pe coborâre, altfel nu știu cum aș fi reacționat. Am trecut pe partea cealaltă a drumului, pe contrasens, și am pedalat în draci. M-am uitat o singură dată în urmă, și până să întorc capul am simțit cum credința mă învăluie și cum, într-o nanosecundă, spun toate rugăciunile pe care nu le știu...
Dar el stătea acolo. Se uita după mine.
Din acel moment, starea de stres și agitație a pus stăpânire pe mine. Habar n-aveam ce puteam face dacă mai întâlneam și alții, și dacă îl prindeam pe urcare. Evident că acolo nu mai puteam pedala ca bezmeticul. Și gândul ăsta nu m-a mai lăsat. Nivelul de stres ajunsese la cote maxime.
Urșii ăștia sunt niște animale imprevizibile, super inteligente și comode. S-au obișnuit să primească mâncare și acum coboară pe marginea drumului. Și efectiv stau și așteaptă să le dai de mâncare. Ca niște cerșetori. Trecând peste discuțiile interminabile și fără rezultat legate de motive — că sunt prea mulți, că le-am invadat teritoriul, că albă, că neagră — problema esențială pentru care stau pe marginea drumului, și nu o dată s-au întâmplat tragedii, e că oamenii LE DAU DE MÂNCARE.
O fi fost interesant la început, dar oameni buni — nu e ok să se întâmple asta. Să te întâlnești cu ei în pădure e una, dar să fie pe marginea drumului? E o problemă care se poate rezolva începând de azi. Trebuie doar să nu le mai dați de mâncare. Nu-i ajută, vă garantez. Am văzut cu ochii mei oameni care le dau pâine, biscuiți, chipsuri, dulciuri și alte tâmpenii care nu au ce căuta în stomacul unui animal sălbatic.
E ca și cum păsărilor din parc le dai pufuleți și pâine. Nu e sănătos. Nu e bine pentru ele, nu e bine pentru nimeni.
Revenind — nu mai știam ce să fac. Pedalam tot mai tare, dar sunt foarte multe urcări aici și riscam să mă epuizez și să nu pot pedala la nevoie. Pe porțiunea asta sunt triliarde de curbe, triliarde de locuri de parcare pe margine, din acelea pe iarbă. Nu vă pot descrie sentimentul de nesiguranță și cum vedeam peste tot câte un urs.
Noroc cu motocicliștii voluntari pe care i-au adus organizatorii. Am oprit o tipă și i-am spus că în spate e un urs mare. Îmi spune că și în față a fost unul mic, dar l-a alungat.
— „Unde e unul mic, e și mama lui”, îi spun. Și râdem.
Continui drumul, iar ea se duce la Ursulache al meu, să vadă dacă-l poate alunga cu zgomotele pe care le produce motorul și acele trompete-spray pe care le aveau în dotare.
Mai departe m-am dus tot singur. Iar liniște. Iar sunetul copacilor. Zici că era liniștea de dinaintea furtunii, dar afară era soare și frumos. La un moment dat am simțit că nu mai suport presiunea. Dar nu puteam nici să mă opresc, nici să mă întorc.
Au mai trecut niște motocicliști. La un moment dat, îl opresc pe unul și-i spun că nu mai pot de stres... și că-l rog să vină cu mine 2-3 km, că efectiv o iau razna.
Îmi spune că, numai bine, că în față, la vreo 500 m, mai e unul mare. Presupun că-ți dai seama ce-a fost în mintea și sufletul meu. Și pornim împreună către întâlnirea cu al doilea urs.
Motociclistul se oprește în față, undeva, și începe să-i dea cu trompeta, cu claxonul, cu motorul. Ajung și eu acolo și mă opresc lângă el. Ursul se uită curios la noi.
— „Oare ce-au ăștia? De ce fac hărmălaia asta? Îmi dau ceva sau nu? Nu știu ce-i azi de e așa liniște și nu trec mașini. Aș mânca ceva totuși... ciclistul ăla arată nyom-nyom.” 😂
Aberez, evident. Dar se uita ca tălâmb la noi, neînțelegând ce naiba vrem de la el. Într-un final s-a mutat un metru mai în spate.
Motociclistul îmi spune să trecem ușor, pe contrasens, eu pe partea exterioară și aia e. Am trecut. Nu s-a întâmplat nimic. Pentru că e clar — aștepta să primească mâncare.
Mai aveam 7 km și simțeam că nu mai pot pedala. O să zici că-s căcăcios, poate, că din fața tastaturii e simplu de analizat — dar nu e. Când știi că un urs poate să sară pe tine oricând și că, dacă cazi cu bicla și te prinde acolo, s-a terminat... gândul ăla îți intră în cap și nu mai iese. Chiar dacă el de fapt stă la pomană. 😂
Motociclistul a mai stat cu mine vreo 2 km. Apoi mi-a făcut semn că de acolo e ok.
Nu zic că nu l-am crezut, dar știam că poate fi oriunde. Noroc că, pe ultimii 2 km, a apărut tipa din nou și tot mergea la câteva sute de metri în fața mea. M-am simțit mai în siguranță.
Când m-am apropiat de Valea cu Pești, locul unde s-a făcut înotul și unde era tranziția (unde lăsam bicla și începeam alergarea), pe o coborâre am ajuns în dreptul ei și am încetinit. I-am mulțumit din suflet pentru ajutor.
E greu de explicat cât de mult contează să nu fii singur când îți bubuie mintea de frică. Nu mi-a fost rușine să recunosc că mi-era teamă. N-am jucat-o pe durul. În momentele alea, tipa aia pe motor a fost ca un scut invizibil — nu doar din cauză că speria urșii, ci pentru că îmi dădea sentimentul că nu mai trebuie să fiu singur cu toate gândurile alea negre.
La intrarea în tranziție, am văzut o gașcă de motocicliști care stăteau pe acolo și mai luau o pauză. Le-am mulțumit și lor pentru ajutor. Au fost îngerii mei păzitori. Chiar dacă nu a fost absolut niciun moment grav, sau nu am fost atacat, sentimentul de nesiguranță, tensiunea aia adunată kilometru după kilometru... nu pleacă așa ușor.
Intru în tranziție, obosit... dar nu de bicicletă, ci de presiunea și stresul ultimilor 15 kilometri.
Zici că am dat nas în nas cu Moș Martin și toți verișorii lui — leneși, puturoși și înfometați, care stăteau pe marginea drumului ca niște pofticioși: „Dă și mie ceva nyom-nyom, boss!” Și eu, la fel ca ei, aș fi mâncat orice în momentele alea, numai să scap de stresul ăla absurd.
Las bicicleta pe rastel și răsuflu ușurat.
Văd costumul de neopren aruncat în cutie și-mi vine instant în minte începutul zilei. Ce fain a fost la înot. Dimineață, la start, atmosfera a fost incendiară. MC-ul trăncănea întruna, dădea glume, ținea vibe-ul sus — fix cum vezi la concursurile mari, afară, la Ironman.
Am fost coleg de rastel cu Alex, un alt sportiv cu multe triatloane la activ, care revenea după o pauză. Ne-am încurajat, m-am asigurat că am lăsat totul la îndemână, cum scrie la regulament — și-am coborât spre lac.
De la drum, unde e tranziția, până la lac sunt un milion de trepte. Iar acum, că nivelul lacului e scăzut, sunt și mai multe. Noroc că organizatorii au făcut niște trepte din lemn, să ne fie mai ușor.
Am ajuns la ponton. Priveliștea era super. M-am întâlnit cu Andrei, cu Oana și cu Gabriel Solomon, am schimbat două vorbe, apoi m-am băgat în apă. Faină apa! Nu era rece, sau cel puțin așa mi s-a părut. Mai aveam vreo 25 de minute până la start, m-am bălăcit și m-am încălzit vreo 10-12 minute. Apoi am ieșit puțin, că na… doar n-o să stau jumate de oră în apă 🤭. La start a fost piele de găină, cu numărătoare inversă — concurenți și însoțitori strigând la unison.
Și apoi... start!
Am pornit bine la înot. Eram deja obișnuit cu apa și i-am dat din brațe, că picioarele nu prea le folosesc 🤭 mai ales de când cu costumul de la Sailfish, care are o flotabilitate incredibilă. Chiar nu mai simt nevoia. Poziția corpului e bună, restul depinde doar de ce fac cu mâinile.
Dar cum din iunie nu mai inotasem deloc, doar cu două zile înainte de concurs am mai intrat în apă... ce să zic, eram „mega pregătit” 😂
Inițial am avut impresia că sunt pe o trasă greșită și m-am dus înspre exterior, unde era un grup mare de înotători. Dar apoi mi-am dat seama că doar lungeam traseul, în loc să mă îndrept spre balizele care delimitau cursa 😂.
Aia e, oricum mereu înot mai mult decât trebuie și pentru că nu mă antrenez în ape deschise cât ar trebui — doar când mă duc în Thassos. Și atunci direcția e greu de menținut. Scot capul din apă, adică în față, la fiecare 4-5 seturi de brațe, dar na...
Am înotat binișor. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ceasul mă notifica la fiecare 500 m. Pe primii i-am scos foarte bine, și al doilea set la fel. La al treilea, pe întoarcere, nu știu ce s-a întâmplat că mi-a luat cu mult mai mult. Oboseala strică tehnica și poziția corpului.
Am încercat să mă concentrez pe asta și pe următorii 500 am scos mai bine. Știu, distanța e de 1900 m, doar că mie mi-au ieșit vreo 2100. E ok, 52 de minute, fără probleme.
Pe final mă depășeau cei de la proba olimpică, care aveau de înotat 1500 m, dar a fost ok, că nu m-au atins și nici nu au trecut peste mine 😁
Mai știi triliardele de trepte despre care ți-am povestit la început? Ei bine, acum trebuia să le urc.
După ce am bătut palma cu Andrei la ieșirea din apă, mi-am luat papucii — unii mișto rău de la Hoka, care cică sunt buni și pe recuperare. Acum nu știu ce să zic, dar sunt mega comozi, mai ales după alergările lungi. Și-am pornit la deal.
Puțin nisip la început, mai o cunoștință, mai o încurajare, Cristal mă ia și puțin la mișto, ce să mai... ca la concursuri 😁
Dar treptele nu se mai terminau... și astea nu erau incluse în preț 😂. Ca mereu, cei de la Transfier promovează cele 390 de trepte de la final, când de la Barajul Vidraru urci la statuia lui Prometeu. Astea sunt bonus.
Ce să zic... când am ajuns sus, eram mai obosit după cele 52 de minute de înot 😂
Într-un final am ajuns și-n tranziție. Cred că la intrare am băut un pahar de cola. Aveam mari emoții cu vremea. Știam că va fi cald la un moment dat și speram ca până la ora 10, când terminam înotul, să fie mai cald — dar nu prea era.
Eu înot cu costumul de triatlon pe sub neopren. Dau jos neoprenul, iau pantofii în picioare, bicla și aia e. Dar costumul ăla e ud, fleașcă. În fine, multă palavrageală și griji degeaba.
Am plecat cu bicla, am ieșit din tranziție și m-am urcat pe ea, de acolo de unde e permis. M-a condus pe ieșire și m-am bucurat să-l văd pe Bogdan, un alt amic și prieten din alergare, cu care fac echipă an de an la Gerar.
Și nu mi-a fost frig. Poate în primele secunde puțin rece, dar nimic grav. Și mi-a început cursa de ciclism.
Încercam să mențin puterea în niște limite, dar n-aveam nicio șansă. Prea multe valuri și adrenalină. Pe coborâri depășeam, pe urcări mă mai depășeau concurenții.
Și apoi, după primii 5 km, m-am trezit cu unul care încerca să stea la plasă după mine. Urăsc momentele astea. A sta la plasă în cursele de half sau full e interzis și se penalizează. Dar na, tot sunt unii, și în mod special la cursele de la noi din țară mulți fac mizeria asta.
I-am făcut semn să mă depășească și s-a dus puțin mai în față. Apoi, când l-a depășit un alt concurent, s-a ținut după el. I-am tot avut în vizor vreo 15 km. Mereu era în spatele lui.
Tăia curbe și pe contrasens, stătea la plasă... cam tot ce nu ai voie să faci.
Și i-am văzut și pe alții, dar pe ăsta l-am avut prea mult în vizor.
M-a cam scos din sărite, dar am încercat să mă calmez. Am mai schimbat câte-o vorbă cu câte un ciclist pe care-l depășeam când eram pe urcare. E ca atunci când un tir cu 91 km/h depășește un altul care merge cu 89 km/h 😂 — dar ai timp să schimbi două vorbe, mai afli una-alta despre persoana respectivă.
La punctul de hidratare de la km 20, unde era întoarcerea pentru cei de la proba olimpică, era să fac o boacănă. Era cumva pe coborâre și, no, i-am dat blană... în fața mea erau două sportive, dar nu le-am văzut numărul cum trebuie ca să-mi dau seama dacă întorc sau nu.
Când m-am apropiat, am văzut că una dintre ele frânează și întoarce. Am pus o frână de mi s-a dus spatele într-o parte, dar nimic grav.
Am ajuns lângă cealaltă sportivă și mă înjuram singur 😂. Sigur m-a auzit, dar n-am fost chiar ghiolban. Am tras înjurături de intelectual, de genul „mamă, ce prost sunt” și altele 😂.
Apoi, cu vreo 20 km înainte, începe urcarea. În afară de Piscul Negru, unde ai o pseudo-coborâre, de acolo e numai în sus.
Dar sunt urcări ok. În afară de câteva porțiuni unde chiar ajunge la 10-11 grade, dar scurte, totul e acceptabil dacă ai puțină pregătire.
Acum fiecare era în treaba lui. Unii mai încet, alții puțin mai rapizi, toți cu viteza aia unică, cu care de fapt pot urca 🤭.
Și curbă după curbă, că traseul deja îl știi — ți l-am povestit pe coborâre — am ajuns sus și a început destrăbălarea despre care ți-am povestit.
Revenind unde am rămas, la terminarea probei de bicicletă și motocicliștii pe care i-am salutat și cărora le-am mulțumit, am intrat în tranziție foarte obosit. Psihic.
Am luat-o la pas, nu era ca și cum avea vreun sens să mă grăbesc. Am scăpat de biclă, mi-am luat centura cu geluri, telefon, cartelă de la hotel și altele, le-am aranjat cumva pe mine, am luat pantofii de alergare — racheții Rocket X3 — pentru că inițial planuisem să fac o alergare mai tare, dar nu prea mai eram cu chef de așa ceva.
Totuși, am reușit să mă remotivez până să ies din tranziție. Am băut niște cola și apă, am luat un gel și m-am dus.
După niciun kilometru am dat de Florin (cred, te rog să nu mă înjuri dacă te-am botezat), cu care am început să palavrăgesc. Mă urmărește pe Facebook, face sport și era acolo să-și susțină o gașcă de prieteni.
Apoi l-am cunoscut pe Florentin, instructor de înot, pe care prietenii l-au motivat (și forțat, oarecum) să participe la Transfier 🤭. Am povestit mai multe cu el și am alergat vreo 2 kilometri împreună.
Apoi am continuat singur. M-am intersectat cu Alex, colegul de rastel, și m-am bucurat mult să mă văd cu Cristian, un amic într-ale triatlonului pe care tot aici l-am cunoscut, acum 8 ani, la prima mea participare. Cu el am ajuns să facem alergări și pe Lacul Morii, dovadă că sportul unește și leagă prietenii pe viață, poate.
Traseul de alergare a fost fain, cu urcări și coborâri care mă scoteau din ritm. Cu prieteni cunoscuți și necunoscuți, care mă urmăresc pe Facebook. Am primit mai multe felicitări ca niciodată și vreau să le mulțumesc tuturor — dar și vouă, celor care mă urmăriți și citiți poveștile mele. Am pornit această pagină ca să nu mai povestesc în stânga-dreapta ce fac, apoi am început să primesc mesaje de la oameni pe care i-am ajutat fără să-mi dau seama. Și în continuare primesc. Asta mă ajută să continui.
Ți-am povestit de urșii de la bicicletă. Să nu crezi că la alergare am scăpat. Am văzut și aici doi, dar erau în pădure, mai sus, și se uitau mirați, fără să înțeleagă ce naiba se întâmplă. „Ce-i cu toți ăștia? De ce nu pot să-mi iau și eu snackurile de la mașinile care trec pe marginea drumului? Și unde-s mașinile? S-au transformat în fripturi plimbătoare?” 😂
Mai încolo, un altul, la fel de mirat. Dar măcar nu era pe drum, cum mi-a povestit un prieten, care a fost ajutat de organizatori să treacă cu mașina.
Organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putință: motocicliști vreo 30, jandarmi, angajați de la ocolul silvic, plus voluntari. În principiu, urșii nu sunt periculoși, că doar stau la cerșit. Dar totuși... nu știi niciodată ce se poate întâmpla.
Mai departe, printre încurajări reciproce, felicitări și glume, am mai trecut kilometri. Am făcut întoarcerea la km 6, apoi cea de la 12 și mă îndreptam spre finish. Pe la km 16 eram cam singur pe drum.
La un moment dat, în depărtare apare un alergător din față. Când, din pădurea din stânga, se aude un troncănit puternic și un vuiet de frunze și crengi strivite. „No, să-mi bag, alt urs”, m-am gândit. M-am oprit instant. Alergătorul de dincolo de zona afectată s-a oprit și el.
Și acum urmează un moment ca-n filmele cu proști. După ce am stat 10 secunde, nu s-a mai auzit nimic. Acum ce să faci, stai până când? Ne-am mișcat amândoi încet, ca niște pisici curioase 🤭, ne tot apropiam de locul unde se auzise zgomotul și ne uitam, dar nu vedeam nimic.
Apoi se aude iar un zgomot și celălalt alergător zice: Băi, să-mi bag, acum s-au apucat și crengile să se rupă, iar noi, cum suntem cu mintea plecată la urși, numai la ei ne gândim 😂.
Nu fusese decât o cracă uscată care căzuse fix atunci 🤣. Am râs, că ce era să facem, ne-am încurajat și ne-am continuat cursa fiecare pe direcția lui.
Am trecut și de km 18 și mai aveam 3 km până la finish. Aici m-am intersectat cu un sportiv căruia nu i-aș fi dat mai mult de 28 de ani și s-a dovedit că avea 42 🤭. Mai făcuse Transfier, dar acum era pe punctul de a scoate un personal best.
M-a depășit, l-am depășit, apoi am alergat împreună. Am povestit și am aflat că-l cheamă Bogdan, că nu prea iubește alergarea, că e cu înotul și cu bicla — dar, na, toți facem sacrificii să ne iasă un triatlon 🤭.
Înainte de trepte, traseul ducea pe baraj puțin și apoi făceam o întoarcere de 180 de grade. Aici era un fotograf pus strategic să ne surprindă cu o poză magică. Am făcut și o săritură, dar nu m-a prins. M-am întors și-am mai sărit o dată 😂.
Apoi am început primul rând de scări, încurajat de concurenții care terminaseră și deja coborau. Pe platou, unde e și poarta de finish, mă aștepta Valentin, „dom’ președinte” de la clubul meu de suflet. Am trecut ca o divă, în pași de dans, și-am bătut palma cu el, mi-am auzit numele și încurajări de la toți de acolo, apoi am pornit urcarea finală.
Un număr infinit de trepte, care duc sus la statuia lui Prometeu. M-am uitat în sus și l-am văzut acolo... cum mă aștepta. Lângă el am recunoscut-o pe Miriam care era mică tare pe lângă statuie. Striga cât putea de tare și mă încuraja. Și în acel moment... mi-au dat lacrimile... și m-am descărcat.
Eram singur, nu mă vedea nimeni, și am lăsat totul să iasă. Toată presiunea, frica, bucuria, durerea și nebunia ultimelor 7 ore și jumătate. Am simțit cum îmi tremură umerii și cum, în fiecare lacrimă, scăpam de câte o frică, câte un gând, câte o tensiune. Era momentul meu, pe scările astea, sub privirea lui Prometeu și strigătul lui Miriam.
Am ajuns sus și acolo, la picioarele lui Prometeu, mă așteptau cu muzică și mare tam-tam Andrei, cu paharul de șampanie, Miriam cu gălăgie și alții, concurenți care terminaseră și făceau în continuare galerie.
A fost ca și cum ai ajunge acasă după o luptă lungă. Nu mai era doar un concurs, era o adunare de familie, cu prieteni, cu oameni care știau prin ce ai trecut și care îți respectau fiecare pas. Zgomotul nu era gălăgie, era dragoste. Șampania aia nu era pentru spectacol, era pentru victorie comună.
I-am sunat pe Carmen și pe Paul, care deja erau îngrijorați că nu mai termin și i-am liniștit. „I’m alive”, le-am spus.
Le-am zis și că am adunat povești cât pentru un an, și că dacă nu mă cred, să mă aștepte acasă, că le spun totul de la cap la coadă.
Respect maxim pentru organizatori. Totul a fost pus la punct: de la MC, la voluntari, la logistică și, mai ales, la partea cu urșii. Motocicliști, jandarmi, oameni de la ocolul silvic — toți au fost acolo, atenți și pregătiți. Fără ei, cursa asta ar fi fost imposibilă sau, cel puțin, infinit mai periculoasă.
Și un semnal de alarmă, pe care îl spun cât pot de simplu: nu mai hrăniți urșii. Nu contează care crezi că e cauza — că sunt prea mulți, că noi le-am luat pădurea, că s-au „obișnuit”. Realitatea e una singură: dacă stau pe marginea drumului, e pentru că oamenii le dau prostii de mâncare.
Și nu, nu e ok. Nu pentru ei — junk-ul și pâinea nu sunt hrană pentru animale sălbatice, le strică obiceiurile și modul de viață. Nu pentru noi — devin imprevizibili, pot provoca accidente, tragedii. Dacă îi iubești, nu le dai.
În final, vreau să mulțumesc tuturor: organizatorilor de la Transfier, Yolo Events, Sportguru, Hoka Runners România, Seven Sport Club și vouă, tuturor celor care m-ați încurajat pe traseu, cunoscuți sau nu. Energia asta pe care am primit-o de la voi face diferența și îmi dă chef să scriu mai departe poveștile astea nebune.