🔥 Azi se împlinesc 8 ani de la primul meu Ironman. Și atunci am înțeles ceva: un Ironman nu e doar despre tine. E și despre oamenii care îți dau aripi exact când crezi că nu mai poți să zbori.
Primul meu a fost „de țară”, la mine acasă, la Sfântu Gheorghe. Eu cu mine, cu Gheorghe și cu Ica (maică-mea). Și tot azi, la 8 ani distanță, mă gândesc cu emoție la cele două provocări din luna septembrie: Transfier (un half Ironman, dar cu bicla pe Transfăgărășan) și Ironman Emilia Romagna. După 8 ani mă trezesc visând la al 14-lea Ironman. Cum mi-a zis un prieten drag: “Nu te mai satură nici dracu!” 🤭
Îmi aduc aminte acea dimineață de 20 august 2017, când m-am dus la Gheorghe, hotărât să o fac. Am ales ziua asta nu întâmplător, pentru că alt prieten de-o viață, Paul, cu care am început împreună povestea asta, își făcea primul lui Ironman la Copenhaga. Eu nu m-am înscris cu el, pentru că… cu nici 5 luni înainte habar n-aveam să înot. Pe 1 martie m-am apucat și m-am chinuit, dar după 3 săptămâni s-au legat lucrurile și am reușit să înot 1700 m. Apoi am tras din greu 2 luni, iar de ziua mea, pe 23 mai, am terminat primul meu half Ironman, la St. Pölten. A fost cu emoții la înot, dar a mers. La început de iunie am înotat 5 km între 2 Mai și Vama Veche, la Hamsia, și atunci am știut! Am știut că pot duce un Ironman. Și mi-am zis că-l voi face odată cu Paul. El la Copenhaga, eu la Sfântu Gheorghe… tot un drac 🤭.
🏊♂️ Înotul de la Moacșa
Ne-am trezit cu noaptea-n cap, pentru că înotul îl făceam la vreo 25 km de Sfântu Gheorghe, în lacul de la Moacșa. Acolo am avut prima mică aventură: locul unde plănuisem să înnot, lângă cantonul ANIF, era plin de pescari și mi-au zis clar că n-am ce căuta acolo. Așa că am trecut pe malul celălalt și am găsit liniște.
Era o gașcă de băieți cu cortul — numa’ bine, că avea și Gheo cu cine sta de vorbă. Venise cu mine, ca să constate decesul în caz că 😂. Eu am pornit cu emoții mari, dar destul de smart: nu m-am aruncat în larg, ci am făcut ture paralele cu malul, cam 500–600 m bucata, la vreo 20–25 m de mal.
Gheo s-a distrat cel mai bine. S-a băgat în vorbă cu băieții, care după o vreme l-au întrebat: „Măi, dar cât dracu’ mai înoată amicul tău, că dă ture de o oră jumate?!” El, gura spartă, le-a povestit tot: cum am fost gras, cum m-am apucat de sport, ba chiar le-a arătat și poze 🤭.
Când am ieșit din apă, m-am simțit erou. Timpul: 1:48:59. Știam atunci că voi termina. De înot mi-a fost cel mai teamă, iar asta era bifată. Bicla o făcusem destulă — chiar și o tură de 200 km ca test. Iar la alergare aveam deja 3 curse de 100 km în picioare.
🚴♂️ Bicicleta – 180 km de singurătate și bucurie
După ce am ieșit din apă, ne-am mutat cu mașina mai încolo, să scap de drumul de țară. Am luat bicla și i-am dat drumul. Din Moacșa am pornit spre Târgu Secuiesc, apoi Covasna, Ozun, înapoi în Sfântu Gheorghe, iarăși Covasna și Târgu Secuiesc și retur. Traseu lung, dar calculat.
Aveam suport la fiecare 45 km, adică de trei ori. Pe prima porțiune, spre Târgu Secuiesc, m-am întâlnit cu un ciclist. Am stat la taclale, dar el voia mai tare. Eu am rămas pe ritmul meu — aveam 180 km de dus și nu era loc de bravură. I-am povestit ce fac și l-am lăsat mască. În Tg. Secuiesc ne-am despărțit, fiecare pe drumul lui.
Nu mi-aduc aminte de chestii spectaculoase pe bicicletă, în afară de o mică bâlbă la un punct de întâlnire cu Ica, unde am făcut setea mai lungă decât era cazul. Dar mi-a rămas întipărit altceva: bucuria imensă pe care am simțit-o când am ajuns acasă la Gheo. Șapte ore și un minut. Fix cum îmi dorisem și planuisem. Un timp cinstit, al meu.
M-au întâmpinat Gheo și Delia, soția lui. Eram în al nouălea cer. Am lăsat bicicleta, m-am schimbat și, cu un amestec de nerăbdare și emoție, am pornit la drum pentru următorii 42 km. Doar două ture până la Vâlcele și înapoi. Simplu, nu?
🏃♂️ Maratonul – 42 km între frică și bucurie
Am pornit cu încredere, dar și cu o curiozitate uriașă: cum o să fie? Cum o să pot duce 42 km după atâta înot și bicicletă? Picioarele erau obosite, dar sufletul era nerăbdător. Planul era simplu: două ture până la Vâlcele și înapoi, cu suport de la Ica pentru apă și ce mai aveam nevoie. În rest, eram singur.
Alergam constant, pe la 7 min/km. Îmi propusesem un timp de 4:45 – 5:00 ore. Nu forțam, nu aveam curaj să risc. Știam că mă lupt cu un monstru și voiam doar să-l duc la capăt.
Când am ajuns în Vâlcele, gata să mă întorc, am avut cea mai mare bucurie din toată cursa: în spatele meu era Gheo, cu bicicleta. Venise să mă însoțească. Mi-a venit să-l iau în brațe pe loc. Nu mai știu dacă am făcut-o sau nu, dar n-am să uit niciodată momentul ăla. Exact ca atunci când mi-a dat cu mașina la prima mea nuntă, sau când m-a dărâmat cu bicicleta la Ultrabalaton 🤭. Așa e Gheo — prieten bun, cu bune și cu rele, dar mereu acolo când contează.
De atunci m-a însoțit toată cursa. Și chiar dacă n-am avut public, n-am avut oameni care să mă aclame ca pe un erou, eu eram eroul lui Gheo. Am vorbit, am râs, am tras împreună. Dar să nu crezi că e același lucru ca la un Ironman adevărat. Acolo ai mii de oameni care îți strigă numele, care te împing din priviri și din glas, care fac zid viu pe margine și nu te lasă să cazi. Acolo, chiar și când ești singur, simți că nu ești.
La Sfântu Gheorghe eram doar eu, Gheo și drumul pustiu. Singur, fiul ploii. Și totuși, diferența asta a făcut totul mai real. Fără muzică, fără tribune, fără steaguri. Doar pașii mei, respirația grea și lumina bicicletei lui Gheo care mă ghida prin întuneric. Acolo, pe ultimii 5 km, asta a contat cel mai mult: că era lângă mine. Fără el, poate că aș fi continuat. Dar cu el, am știut sigur că voi termina.
La ora 21:59 am terminat. Timp la maraton: 4:59. Timp total: 14h 44min 27sec. Tot ce-mi dorisem, tot ce visam. Și, peste toate, oboseala s-a amestecat cu fericirea și emoțiile.
A fost ca o explozie interioară de adevăr și libertate. Ca și cum toată suferința, fiecare pas, fiecare pedală și fiecare braț tras prin apă s-ar fi topit într-o singură clipă. O clipă în care nu mai simți durerea, ci doar adevărul că ai reușit. Inima îți bate nebunește, ochii îți ard și parcă plângi fără să știi dacă e din epuizare sau din bucurie. Știi doar că momentul ăla nu ți-l mai poate lua nimeni, că vei rămâne cu el tatuat pe suflet pentru totdeauna.
🏁 Finalul – între prieteni, oboseală și fericire
Nu-mi amintesc multe din momentele imediat de după finish. Doar frisoanele. Tremuram necontrolat, abia puteam să ies de sub duș. Eram sleit, dar și plin. Gheo mi-a adus atunci un trening gros, cred că de la Steaua, din polar, de iarnă. L-am tras pe mine și am simțit că mă strânge la piept toată prietenia noastră.
Pe la 11 seara am vorbit cu Paul la telefon. El terminase la Copenhaga, cam în același timp cu mine. Ne-am bucurat ca doi copii, de parcă eram din nou la primul semimaraton sau primul maraton alergat împreună. Și chiar dacă eram la mii de kilometri distanță, sentimentul era clar: am făcut-o din nou împreună.
Atunci am înțeles ceva ce nu scrie pe niciun plan de antrenament: un Ironman nu e doar despre tine. Da, alergi singur, pedalezi singur, înoți singur. Dar ajungi la finish cu chipurile celor care te-au susținut lângă tine. Cu prieteni care au crezut în tine. Cu oameni dragi care te-au împins din spate când ți-a fost mai greu.
Asta e frumusețea și nebunia. Ambiția și perseverența sunt motorul, dar oamenii de lângă tine sunt adevăratul combustibil. Și poate de asta, după 8 ani, încă visez. Pentru că fiecare Ironman nu e doar o cursă în plus pe listă, ci o poveste scrisă împreună cu cei care mi-au fost alături și pe care îi iubesc.
----
Au trecut 8 ani de atunci. 8 ani de la primul meu Ironman, făcut acasă, cu Gheo și cu Ica alături, cu emoții, improvizații și prietenia care m-a ținut pe picioare până la final.
Astăzi, 20 august 2025, mă uit în urmă cu un zâmbet și cu o lacrimă (să nu râzi!). Și în același timp, privesc înainte: la Transfier, la Emilia Romagna, la toate cursele care urmează. După 8 ani, încă visez. Și nu doar la al 2-lea sau al 3-lea. Visez la al 14-lea Ironman.
Pentru că odată ce ai simțit asta, nu te mai satură nici dracu’ 🤭 Și adevărul e că nici nu vreau să mă satur.