Ai terminat cele 12 săptămâni de antrenament. Ai bifat tempo-uri, Yasso-uri, long run-uri și poate seri în care ți-ai jurat că n-o să mai alergi niciodată. 🤭 Acum ești gata.
Dar înainte de start, hai să vezi cum arată cursa — pe bune. Fără grafice, fără teorii, ci cu tot ce te așteaptă kilometru cu kilometru: unde se strânge mulțimea, unde se pierde ritmul, unde te lovește zidul și unde îți revine zâmbetul.
E briefingul de care ai nevoie înainte să intri în zona de start, spus pe românește, cu tot ce contează: traseu, puncte de hidratare, urcări, coborâri, atmosferă, capcane și momentele în care o să-ți spui „gata, acum înțeleg de ce m-am antrenat”.
Startul se dă din fața Parcului Izvor, acolo unde deja se adună lumea, emoțiile și primele selfie-uri.
Vino din timp pentru încălzire, socializare, emoții și pentru a-ți lua locul în pluton. Vor fi bannere mari cu timpii recomandați — te rog să respecți ordinea afișată și, pe cât posibil, și culoarul corespunzător timpului tău. Intrarea în zonă se face doar din spate, așa că ia-ți câteva minute bune să ajungi în față dacă ești printre cei mai rapizi.
Alege-ți locul în funcție de timpul pe care vrei să-l scoți sau caută velele (steagurile) pacerilor — le vezi ușor, flutură deasupra mulțimii și au scris pe ele timpul-țintă (3:45, 4:00, 4:15 etc). Pacerii sunt acolo ca să țină ritmul constant și să ducă tot plutonul într-un tempo curat, fără stres. Ține-i aproape dacă vrei cursă echilibrată și energie până la capăt. 😊
Bucură-te de atmosfera de la start. Sigur vei avea emoții, toți avem. Iar apoi... 3, 2, 1 – START!
Stai liniștit: cu cât ești mai în spate, cu atât ai mai mult timp să respiri 😂. Durează un pic până când valul din față se pune în mișcare și ajunge și la tine. Ia-o ușor cu restul alergătorilor, nu te înghesui — nu te ajută la nimic.
Pornește ceasul doar când treci linia de start, ăla e timpul tău oficial (net time, dacă vrei termenul „de fițe”). Așa nu te panichezi când vezi diferențe la cronometru.
Primii doi kilometri sunt doar pentru a-ți găsi ritmul și locul în mulțime. După start facem dreapta pe Splaiul Independenței și alergăm puțin pe lângă Dâmbovița. Pe margine e lume multă, tam-tam, gălăgie, iar inima îți bate haotic, de parcă vrea și ea să iasă la alergat. Ține-te în frâu, chiar dacă te simți plin de energie.
Sfat: oricât crezi că te încetinesc ceilalți, nu te enerva. Timpul pierdut aici e complet irelevant.
Te asigur eu: nu în primii kilometri se câștigă sau se pierde o cursă (mă refer ca și timp - noi nu ne dorim prea mult vitoria 😂). Nu din cauza aglomerației nu-ți iese timpul dorit. Așa că ia-o cu veselie, râzi dacă te ciocnești de alt alergător — se întâmplă, bucură-te de atmosfera aia unică de început. Capul sus, psihicul tare, picioarele sub control.
Ajungem în Piața Națiunile Unite, cotim iar dreapta, facem un ditamai „S”-ul și o luăm pe bulevardul cu același nume până vedem colțul Palatului Parlamentului. Multă lume, muzică, trâmbițe, stegulețe, copii, câini, pancarte – tot alaiul de duminică dimineață.😍
Facem stânga și trecem pe lângă zona de finish din Piața Constituției. Muzică, urlete, MC-ul care zice de toate. Ai trecut de primul kilometru și nu mai ai decât 41. Un fleac. 😂
Imediat facem stânga și o luăm ușor pe Bulevardul Unirii. Aici iar, multă lume, muzică, energie. Bate palma cu spectatorii dacă ai loc — fiecare palmă e o injecție de curaj și adrenalină. Ia-ți din atmosfera aia tot ce poți, pentru că o să-ți amintești de ea mai târziu, când vei avea nevoie. Trecem pe lângă fântânile de pe bulevard, iar în scurt timp te-ai făcut deja cu doi kilometri în picioare.
În Piața Unirii n-o să vezi fântâna aia celebră, că e toată zona în renovare. Dar nu-i bai, n-ai venit aici doar ca să faci turism urban. ☺️ Tot aici vei găsi altă lume care te încurajează și mai multe puncte cu gălăgie — tobe, DJ, oameni care te încurajează.
De pe la km 3.5, pe Bulevardul Unirii, vine prima întoarcere de 180 de grade. O iei înapoi pe partea cealaltă a drumului. E un moment fain — vezi în față plutonul celorlalți alergători, valurile de culori, velele pacerilor, și-ți dai seama ce spectacol e totul.
Ne întoarcem în Piața Unirii, unde cotim dreapta prin fața magazinului Unirea, apoi stânga pe strada Halelor. Pe partea dreaptă poți admira Hanul lui Manuc, un colț de București boieresc, cu ziduri care au văzut și negustori, și domnitori, și chefuri de câte-o săptămână.
Continuăm pe Splaiul Independenței și nici n-apuci să admiri Dâmbovița, că vine kilometrul 5 cu primul punct de hidratare. Ia un pahar de apă chiar dacă nu ți-e sete — o gură, două, n-a omorât pe nimeni. 🤭
Apoi continuăm pe Splai încă vreun kilometru și jumătate până la Podul Izvor, unde cotim la dreapta pe Bulevardul Măgureanu. Pe partea stângă e Parcul Cișmigiu – dar nu te aștepta să vezi mare lucru din el de aici, doar niște colțuri de verde printre garduri și clădiri. Urmează o porțiune cu clădiri vechi, unele frumoase, altele dărăpănate, cu fațade din alt secol — un București de altădată, pe care-l vezi doar dacă ridici privirea din asfalt.
Pe la kilometrul 7 te lovește o urcare scurtă, dar păcătoasă. N-o lua prea tare, nu are rost. Aici mulți forțează inutil și consumă energie aiurea. Mărește cadenta — adică fă pașii mai scurți și mai rapizi — și treci de hopul ăsta fără efort.
Până în Piața Victoriei traseul nu mai e spectaculos, dar ai timp să tragi pe nas mirosul de McDonald’s și să te gândești, cu poftă, ce bine ar merge o porție de cartofi prăjiți. 🤣
Ajungi în Piața Victoriei, unde faci brusc stânga pe Șoseaua Kiseleff. Îi vezi pe alergătorii rapizi cum zboară pe partea cealaltă, te uiți la ei cu admirație (sau cu o ușoară invidie 🤭) și, dacă mai ai suflu, încurajează-i. Pe aici e mereu lume, mai ales în zona de schimb pentru ștafetă — energie din plin.
Pe Kiseleff trecem pe lângă Muzeul Antipa, adică locul ăla plin de schelete, dinozauri și copii fascinați — și, dacă ridici ochii, chiar merită privirea. Cu râsete și glume în pluton, ne îndreptăm apoi spre Arcul de Triumf, simbolul clasic al Bucureștiului. În dreptul lui facem o întoarcere de 180 de grade, ascultăm fanfara militară și bifăm primii 10 kilometri. Simți că e un fleac, că ești zen, dar nu te lăsa păcălit — asta e doar încălzirea.
Apoi urmează al doilea punct de hidratare. Dacă te-ai sincronizat bine cu planul de nutriție, aici e un loc bun să bei apă. Ia măcar o gură, bea cum poți și nu te panica dacă mai ajunge și pe tine. Dacă nu poți alerga și bea în același timp, ia-o la pas 10–20 de metri. Mai bine te hidratezi ca omul decât să te îneci ca prostul. Și nu-ți face griji — nu pierzi nimic.
După punctul ăsta vine o porțiune de fals plat (adică ușor în urcare, dar destul cât să-l simți). Ține ritmul, controlează respirația, pentru că urmează o mică coborâre spre Piața Victoriei.
Acolo te așteaptă gălăgie, pancarte cu „TAP FOR POWER” – și da, folosește-le! Dă palma cu ele, trage energie din tot ce poți. Se bucură și voluntarii, te bucuri și tu. Și dacă vezi copii pe margine cu mâinile întinse, bate palma cu ei — n-o să-ți vină să crezi câtă putere poți lua dintr-un gest de două secunde.
Kilometrul 12 te prinde pe Calea Victoriei. Aici e una dintre cele mai frumoase porțiuni din tot maratonul. Strada are ceva elegant, aerul e altfel, iar dacă n-ai uitat, e și locul unde se simte istoria Bucureștiului la fiecare pas.
Trecem pe lângă fostul restaurant Șarpele Roz, loc legendar din anii ’90 și 2000, unde s-au cântat lăutărești până dimineața. Acolo am prins și eu niște petreceri de pomină, cu Nelu Ploieșteanu și alți mari lăutari. Locul e liniștit acum, dar pentru mine, de fiecare dată când trec pe acolo, parcă mai răsună o vioară undeva în spate.
Apoi îți ia privirea Muzeul Național „George Enescu” — clădire superbă, fostul Palat Cantacuzino. Dacă mai ai un gram de atenție, aruncă o privire spre fațadă, că merită. După alte câteva sute de metri trecem pe lângă Academia Română, iar mai apoi dai de Muzeul Colecțiilor de Artă, altă clădire impunătoare, cu o arhitectură care parcă te privește de sus în timp ce tu gâfâi și-ți spui că e doar kilometrul 13. 😅
Ai grijă, pe la kilometrul 13 e un punct de hidratare ad-hoc, făcut de gașca de la Porc. Îi recunoști ușor — au o masă imensă plină cu pahare de Cola și, de obicei, o atmosferă de festival. Dacă apuci un pahar, ești norocos — e binevenit, mai ales la cât de dulce și revigorant e gustul ăla rece fix când ai nevoie. 😁
Ca să nu-l ratezi, ține minte că pe dreapta o să vezi gelateria „La Romana”, iar pe stânga Teatrul ACT — teatrul meu preferat din București, pentru că locurile sunt lipite de scenă și trăiești fiecare piesă la intensitate maximă. Mai ales când, la doi metri de tine, joacă un Marcel Iureș sau un George Mihăiță. Brrr... mi se face pielea de găină numai când îmi aduc aminte. ☺️
Nici nu te dumirești bine și ajungi la intersecția cu Știrbei Vodă, de unde începe o porțiune cu clădiri impunătoare și o priveliște spectaculoasă. În zare se vede statuia ecvestră a lui Carol I, iar în spatele ei Biblioteca Universitară Carol I. Două repere uriașe, pe lângă care treci mereu cu o ușoară mândrie — sunt locuri care chiar au greutate.
Din păcate le admirăm de la depărtare pentru ca facem dreapta și o luăm la vale pe Știrbei Vodă, pe lângă Palatul Regal – actualul Muzeu Național de Artă al României. E un moment în care simți că alergi printre simboluri. Apoi faci stânga pe Ion Câmpineanu, iar la capătul lui urmează o urcare scurtă înapoi pe Calea Victoriei.
Aici e locul perfect să schimbi registrul: cadenta mai mare, pași scurți și rapizi. Nu te lăsa furat de ambiție să depășești pe toată lumea, fii deștept, nu risipi energie inutil. În momentele astea, fiecare procent de control contează.
Continuăm pe acest bulevard istoric, unde simți că orașul te împinge de la spate. Terasele sunt pline, oamenii aplaudă, te strigă, te încurajează. Oricât ai fi de obosit, aici nu poți să nu zâmbești.☺️
Trecem prin Piața Drapelului, unde uneori cântă fanfara militară. Sunetele se amestecă cu pașii și cu respirația, și fără să-ți dai seama, te trezești alergând pe ritm.
Facem dreapta pe Bulevardul Regina Elisabeta și ne îndreptăm spre legendarul Parc Cișmigiu — odinioară, locul preferat al studenților, al porumbeilor și al tuturor celor care căutau o clipă de liniște în mijlocul orașului agitat. De fiecare dată când trec pe acolo, parcă pășesc într-o pagină din „Cişmigiu et Comp.” de Grigore Băjenaru — un București de altădată, cu miros de tei și povești care au rămas suspendate între alei. E ceva în aerul de acolo... o liniște care nu s-a pierdut niciodată, chiar dacă totul în jur s-a schimbat. Sau poate e doar în imaginația mea.🤭
Drumul o ia la vale, și e momentul ăla în care îți poți lăsa picioarele să curgă. Le place și lor când le e mai ușor.😁
Nici nu treci bine de kilometrul 15 că urmează să cotim și să intrăm în parc. Aici ai grijă – e un punct de hidratare și spațiul e mai îngust, așa că ia-ți paharele și bea-le mai încolo, ca să nu blochezi pe nimeni.
Facem o buclă lungă și dreaptă prin Cișmigiu, aproape până la capăt, apoi ne întoarcem pe o alee paralelă, înapoi spre bulevardul Elisabeta. Alergi, te bucuri de umbră, de frunzele care foșnesc și de senzația că orașul te ține în brațe pentru câteva clipe.
Ieşim din parc, revenim pe Bulevardul Elisabeta și alergăm până aproape de Facultatea de Drept. N-apuci s-o vezi, că faci o întoarcere de 180 de grade și o iei înapoi spre Calea Victoriei. Când începi să urci și simți că picioarele se îngreunează, să știi că e semn bun — înseamnă că te apropii de ea.😂
Faci dreapta, reintri pe Victoriei, și din nou te învăluie energia orașului: terasele, oamenii, aplauzele, uralele. E fix ce trebuie ca să-ți ridice moralul.
Pe dreapta îți apare clădirea impunătoare a CEC-ului, cu domul ăla superb care lucește în soare — o bucată de Paris adusă la București pe la 1900. Iar imediat pe stânga, Muzeul Național de Istorie, fostă Poștă Centrală, cu coloanele ei masive și povești grele în vitrine: de la tezaurul României până la copia Columnei lui Traian.
De aici urmează o coborâre frumoasă, dar nu te lăsa dus de val — e ușor să tragi prea tare fără să vrei. Ține-ți ritmul, că urmează o curbă strânsă de 90 de grade și ar fi păcat să n-o poți lua și să ajungi direct în Dâmbovița. 😂
Apoi, faci dreapta pe Splaiul Independenței, pe lângă Dâmbovița — dacă n-ai ajuns deja în ea. 😁
Tâgâdâm-tâgâdâm, treci de kilometrul 18, mai admiri Dâmbovița, simți că începe să se încălzească și începi să depășești alergători. Marea majoritate sunt de la semimaraton, dar o să vezi și maratoniști care au început să lase ritmul mai moale. Și, fără să vrei, te simți un pic zeu — nu din aroganță, ci din bucuria că încă îți merg ceas. 😁
Apoi, începi să te tot gândești că drumul ăsta nu se mai termină și oare când naiba o iei înapoi. Ei bine, răspunsul vine pe la kilometrul 19,5. Când vezi că parcul se termină pe partea cealaltă, atunci treci podul și o iei înapoi spre finish. Dar nu te entuziasma prea tare — nu e finishul tău, ci al celor de la semimaraton.😋
Când se termină Parcul Izvor, continuăm pe Splai până în Piața Națiunile Unite, unde facem din nou celebrul „S”, exact ca la primul kilometru (nu știu dacă ți-l mai amintești, n-a fost chiar demult 🤭). După vreo 300 de metri, „dăm colțul” spre Piața Constituției, unde e iar gălăgie, muzică și atmosferă de carnaval. 🎉
E momentul în care totul se schimbă brusc: grupul mare de oameni cu care ai alergat până acum se subțiază instantaneu.
Majoritatea o iau prin stânga și se duc spre linia lor de finish — îi vezi fericiți, urlând, râzând, cu mâinile ridicate, unii cu lacrimi în ochi.
Mulți sunt la primul lor semimaraton, alții și-au bătut recordul personal. Și tu, cu toate că zâmbești, știi bine adevărul: pentru tine, ce a fost ușor... a trecut. 😂
Tu o iei pe dreapta înainte, mândru și poate un pic sfidător, pentru că ești maratonist. Doar că de aici începe adevărata distracție și adevărata provocare.
S-a încălzit deja, chiar dacă nu e caniculă, simți că soarele arde altfel. Drumul îl știi: faci stânga pe Bulevardul Unirii și o dai cu Dumnezeu înainte, cum se zice, până la Biblioteca Națională.
Biblioteca Națională îți apare în față pe la kilometrul 24. Clădirea e uriașă și tăcută, și parcă te privește de sus, ca un profesor care știe că urmează examenul greu. 😁 Faci dreapta pe lângă ea și te uiți cu jind la alergătorii de pe partea cealaltă care deja se întorc, taman de la Piața Autovit (Vitan), unde trebuie să ajungi și tu... mai întâi, ca să ai de unde te întoarce.😂
Aici e momentul în care ar fi bine să faci un mic check-in cu tine. Analizează rapid dacă ai respectat planul de nutriție.
Dacă ai ratat vreun gel sau ai băut prea puțină apă, e locul perfect să încerci să repari din mers. Urmează un punct de hidratare, așa că profită: mai bine o oprire scurtă acum decât o oprire lungă mai târziu.
Traseul coboară ușor, deci poți să-i dai un pic mai tare, dar cu atenție — nu rata punctul de hidratare de la kilometrul 25. Ia apă, bea cum trebuie, chiar dacă pierzi câteva secunde. Mai bine 5 secunde acum decât 50 minute mai încolo, când te ia cu amețeală sau te lasă energia și toate.
Și ține minte: aici o să mai ajungi peste 5.5 km, iar între timp te pot aștepta tot felul de surprize: soare, vânt din față, sau, dacă e zi cu ghinion, amândouă deodată. 😋
Urmează o linie lungă, aparent interminabilă, pe lângă Dâmbovița, pe Splaiul Unirii. E una dintre porțiunile care-ți testează răbdarea și nervii. Dacă nu te-ai hidratat sau alimentat cum trebuie, aici încep problemele. Simți cum efortul se adună, fiecare pas e un mic test de voință, iar orice greșeală din prima parte a cursei ți se întoarce acum cu dobândă.
Orice-ar fi, rămâi calm.
Gândește cu capul, nu cu nervii.
Dacă simți că se adună oboseala, nu te forța orbește — las-o mai moale câteva minute, ia un gel, o gură de apă, respiră adânc. Mai bine o pauză calculată decât un zid în toată regula și care sa dea cu tine de Terra. 🤭
Treci pe lângă Parcul Natural Văcărești, dar n-o să vezi mare lucru din el — e pe partea cealaltă a Dâmboviței, iar tu ești deja prea ocupat cu propriul tău „ecosistem”. 😁 Pe la kilometrul 27.5 vine întoarcerea de 180 de grade. Acolo se face brusc liniște. Nu mai e public, nu mai sunt trâmbițe, doar alergători tot mai răsfirați și un fel de murmur surd al pașilor.
E momentul ăla ciudat, dar frumos, în care realizezi că te întorci spre finish. Nu e euforie, nu e oboseală pură — e un amestec greu de descris, o liniște cu sens. Știi că ești tot mai aproape de kilometrii care contează, de punctul ăla unde ți-ai promis că nu te vei opri.
Pe la Timpuri Noi, adică în jur de kilometrul 30, te așteaptă un punct de hidratare mare. E și zonă de schimb pentru ștafetă, așa că vei simți din nou agitația și energia mulțimii. Nu te lăsa furat și profită de moment: bea apă fără grabă, stropește-te dacă ți-e cald, respiră, reașează-ți mintea. Aici nu se câștigă curse, dar se pot pierde ușor.
Dacă alergi cu pacerii, ai grijă să nu-i pierzi. Ia-ți două-trei-șase pahare, adaptează-te din mers, vezi ce au pe mese și descurcă-te. Nu te enerva dacă nu găsești fix ce vrei — improvizează. Bea apă cât poți, stropește-te dacă ți-e cald, și mai ales nu te lăsa pradă oboselii și nervilor. Frig sigur n-o să-ți fie. 😅
Urmează o pseudo-urcare ușoară înapoi spre Biblioteca Națională, apoi cotim din nou pe Bulevardul Unirii. Pare familiar, dar simți imediat că picioarele nu mai sunt aceleași. Orice înclinație, cât de mică, ți se pare o rampă de munte.
E normal — e kilometrul 32. Dar e și momentul în care începi să-i depășești pe alții. Și acolo, printre grimase și respirații grele, apare un sentiment ciudat: o combinație de milă, mândrie și recunoștință.
Tu mai poți.
Ei poate nu.
Dar fiecare pas e dovada că te-ai pregătit, că ai fost consecvent, că nu te-ai mințit.
Acum e timpul să demonstrezi asta, nu cu ego, ci cu capul limpede.
Termini cu mizeria aia de urcare și o iei "la vale", iar picioarele tale parcă încep să zâmbească. Le place când gravitația e de partea lor. Urmează rondul de la Alba Iulia, dar nu te bucura prea devreme — nu-l faci încă. Mai ai câteva sute de metri în față, apoi vine o nouă întoarcere de 180 de grade și revii.
Treci de rond și te bucuri de umbra care cade pe partea ta. În același timp, pe partea cealaltă vezi alergătorii mai rapizi care fie îi dau blană, fie se târăsc, depinde cum le-a ieșit ziua. Incurajează-i. Sună banal, dar contează. Când le strigi ceva, parcă le dai o gură de aer. Și, culmea, îți dai și ție putere înapoi. Energia circulă.
Treci de kilometrul 34 și intri în Piața Muncii. De aici traseul nu mai are nimic spectaculos, dar are o calitate uriașă: e drept. Poți vedea mult înainte, vezi alergătorii care se întorc și parcă ți se pare că distanța e o glumă. Îți spui: „Încă doi kilometri și întorc și eu.” Dar până acolo, simți greul adevărat. Picioarele sunt grele, mușchii protestează, iar capul încearcă să găsească scuze.
Respectă nutriția, bea apă, ține ritmul. Treci de kilometrul 35 și îți zici: „Mai e unul și mă întorc.” Vezi în depărtare Arena Națională, grandioasă, imensă, strălucind în soare, și te întrebi unde naiba e punctul ăla de întoarcere. Răspunsul vine la vreo două sute de metri după ce crezi tu. Acolo e, la kilometrul 36. Faci întoarcerea și, în loc să te sperii că mai ai, îți vine să râzi: acum ei sunt în spate, iar tu ești deja pe drumul spre finish.🤪
La punctul de hidratare de după întoarcere ia apă, stropește-te, încetinește dacă trebuie. Nu pierzi nimic dacă te hidratezi corect, dar pierzi tot dacă te zăpăcești acum. Dacă te-ai săturat de geluri, ghinion. Ignoră senzația. E doar capul care nu mai vrea dulce, dar corpul încă are nevoie. Dacă nu ți-e rău, respectă planul.
Mai ai mai puțin de șase kilometri. Vezi din nou Piața Muncii în depărtare, dar ți se pare că se tot îndepărtează. Nu te lăsa păcălit, e doar percepția. Urcarea aia ușoară pare acum un munte, dar trece repede. În zonă e mereu un DJ – profită, lasă muzica să te împingă din spate. Pe Bulevardul Decebal e soare, dar e și viață, și fiecare încurajare de pe margine te împinge câțiva metri în plus.
Încurajează-i și tu pe cei care vin din sens opus. Spune un „hai că poți”, un „bravo, frate”, "inima e ca și gândul", "de la beat cârciumă vin" 😂 orice. Câteodată fix asta îi scoate pe oameni din agonie, și când îi vezi cum prind din nou ritm, parcă îți încarci și tu bateriile. Pas cu pas ești tot mai aproape de rondul Alba Iulia, iar de aici urmează acea linie interminabilă și blestemată.
Fii pregătit... vei vedea Casa Poporului în față ca pe o Fata Morgana. Imediat treci de kilometrul 39. Mai ai 3 kilometri și ai reușit. Acum e momentul să nu te mai lași. Ai alergat 39 de kilometri, în numele unui timp pe care ți l-ai propus, ai muncit trei luni pentru asta, ai împăcat capra și varza, familia și jobul, cheful și lipsa chefului, canicula și ploile reci, diminețile grele și serile fără vlagă. Acum nu mai ai voie să te oprești!
Spune-ți toate lucrurile astea în cap. Adu-ți aminte de efortul pus, de toate antrenamentele, de zilele în care ți-ai zis că n-ai chef, dar tot ai ieșit. Dacă te lovește o lacrimă, las-o să se ducă. Ai dreptul. Uite cum ajungi la kilometrul 40.
Chiar înainte de el e ultimul punct de hidratare. Ascultă la mine: ia o gură de apă. Nu pierzi nimic aici. Dimpotrivă — dacă ai pierdut ceva până acum, nu aici se recuperează. Stropește-te, rearanjează-ți gândurile și pregătește-te pentru ultimii doi kilometri.
Urmează o porțiune ușoară de coborâre. Ți se pare că vezi finishul, dar e doar o iluzie. Mai știi ce ziceam de Fata Morgana? E fix momentul ăla. Vezi că trec kilometrii, dar clădirea tot acolo rămâne, la naiba, de parcă fuge și ea de tine. E normal, pentru că fântâna din Piața Unirii te prinde abia la kilometrul 41.
Mai ai un kilometru și două sute de metri. Lumea e din ce în ce mai numeroasă pe margine, te aplaudă, te strigă, îți dau energie. Voluntarii, însoțitorii, alergătorii care au terminat deja, gașca de la 321sport și de la Adidas Runners, toți te încurajează. Ia tot de acolo, fiecare „hai că poți” e benzină curată.
Mai ai puțin. Ajungi în rondul de la Piața Constituției, o iei la dreapta, mulțimea e din ce în ce mai densă, strigătele tot mai puternice. Bucură-te de moment. După ce virezi stânga, vezi linia de finish în față. Sprintul ăla, oricât de mic, oricât de chinuit, o să ți se pară cel mai frumos din viața ta. MC-ul urlă, oamenii aplaudă, simți o energie care nu se mai compară cu nimic. Nu mai simți durerea, nici căldura, nici greutatea. Doar bucuria.
Și într-un final... treci linia. Ai reușit. Ai făcut-o și pe asta. Și e meritul tău. Ai demonstrat că poți, că ai răbdare, că ai disciplină, că ai inimă. Ai trecut de zid, de frică, de oboseală, de tine însuți.
În clipa aia, când treci linia, nu mai e despre cronometru, despre pace-uri sau despre câți kilometri ai la activ. E despre tine, ăla care n-a renunțat când toți demonii din cap îi spuneau s-o facă. Despre diminețile în care ai ieșit pe ploaie, despre serile în care ai alergat în întuneric doar ca să-ți dovedești că poți. E despre fiecare „nu mai pot” transformat într-un pas înainte. Despre toate momentele în care ai crezut că ești singur, dar n-ai fost — drumul ăla te ținea deja de mână.
Treci linia și în secunda aia se oprește tot. Nici durerea, nici oboseala nu mai contează. Ți se strânge gâtul, îți tremură buzele, poate simți lacrimile cum vin fără rușine. Ești viu, ești acolo, ești întreg. Ai învins nu cursa, ci tot ce te-a tras înapoi vreodată.
Și apoi te oprești. Nu mai alergi, dar nici nu te poți opri din tremurat. Zâmbești, respiri greu, te uiți în jur și realizezi că toată nebunia aia s-a terminat. În jurul tău sunt alți oameni ca tine — unii râd, alții plâng, unii își caută familia, alții doar o bancă pe care să se prăbușească. Unii și-au scos timpul, alții s-au chinuit sau au ratat tot. Și-n ochii lor, oboseala aia grea se amestecă cu ceva ce n-ai cum să explici.
Asta e esența unui maraton — golul ăla frumos de după furtună, când nu mai știi dacă ești fericit, epuizat sau doar viu. E momentul în care înțelegi că n-ai câștigat nimic, dar ai primit totul. Ai alergat ore întregi doar ca să te regăsești. Și, în timp ce îți scoți medalia și te uiți la ea, realizezi că n-ai alergat 42 de kilometri prin București. Ai alergat prin tine.