⚡️ Un „Hai” – diferența dintre abandon și al 14-lea Ironman. 🏊♂️🚴♂️🏃♂️
La kilometrul 32, lumea mea s-a rupt în două. De o parte, dorința de a continua. De cealaltă, durerea care mă încovoiase și mă făcuse prizonier în propriul trup. Mintea negocia abandonul, corpul urla că mai poate, iar sufletul… sufletul tăcea.
Și atunci am auzit. Un singur cuvânt, aruncat ca o sabie în întuneric:
— Hai.
Și zidul s-a crăpat. Un pas. Apoi altul. Și din clipa aceea, nu am mai fost singur.
Dar ca să înțelegi cum am ajuns acolo, ia-o de la început...
Cursa asta a fost ceva ieșit din comun, un carusel în care lucrurile au alternat între foarte bine și foarte rău — dar, în mod clar, mai mult bine, de la început până la sfârșit.
Am plecat joi dimineața la aeroport, pregătit să ajungem cu trei ore înainte ca să am timp să-mi fac check-in-ul la bagajul de cală și la bicicletă. Știam că e cu coadă, chiar și la priority mai prinsesem data trecută, apoi așteptare, predat bagaj, stres. De data asta, surpriză: totul a mers fulger. Nu era nimeni la coadă, doar un tip care m-a condus direct la liftul sfânt — altarul bicicletelor, unde fiecare triatlonist își face cruce să nu fi uitat o bombiță de CO₂ în bagaj. Am așteptat cu nerăbdare verdictul, și răspunsul a venit rapid: totul ok. De acolo, lucrurile au decurs normal.
În Bologna am aterizat după două ore de zbor. Am vrut să luăm trenul Marconi Express (ăla automat care te duce de la aeroport în gară), dar era o coadă interminabilă, așa că am ales taxiul. Oricum nu era mare diferență de preț.
În gara din Bologna mai fusesem o dată cu Vali, un prieten cu care am alergat un 50k de la Rimini în San Marino și înapoi. Atunci am încurcat trenurile, gara din Bologna fiind una imensă, cu două rânduri de linii – spre est și spre vest. Am așteptat ca fraierii (nu doar noi), la o linie care mergea spre vest, în loc de est. De data asta, cu experiența aia în spate, n-am mai ratat și am fost atent.
Biletele le-am luat ca de obicei de pe platforma Trenitalia și ne-am dus pe peron. Pentru că aveam un drum de o oră jumate, am dat o fugă la o cafenea din gară și m-am întors cu o traistă plină: trei sandvișuri cu focaccia, să nu ni se lipească stomacul de șira spinării. Unul era cu mortadella, stracciatella și fistic, altul cu mozzarella și roșii, și altul cu prosciutto și ou. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar au ținut de foame.
În Cervia, aveam de ales între a mă târî cu bicla după mine doi kilometri sau a lua un taxi, care a costat cam cât trenul. Mi s-a părut funny cum mi-a plusat taximetristul cu 5 euro extra pentru bicicletă 😂. Practic, 1.8 km au costat cât drumul cu trenul. Dar ce să faci, când ai bagaj mare – geanta cu bicla, un troller și două rucsacuri 🤭.
Hotelul? Mișto. Îl găsise Carmen, pentru că inițial eu luasem unul care era departe de start. Acesta era la 100 m de tranziție, 100 m de start, 100 m de finish și 100 m de Ironman Village (expoziția). Zici că era cel mai bine poziționat hotel. Camera avea 18 m², nu prea aveai loc să te învârți, dar avea o terasă care dubla toată suprafața camerei 😁.
Ca de obicei, primul lucru pe care-l fac este să montez bicla, să mă asigur că e întreagă și că n-am venit degeaba la concurs 😂. Toate bune și frumoase, cu bicla montată m-am liniștit, că eram mega stresat, și am plecat în Ironman Village să-mi iau kitul pentru Ironman și kiturile pentru Night Run.
Nu mai participasem până acum la aceste alergări „de fun” organizate înainte de concurs și nici nu-mi imaginam ce presupun. Dar surpriza a fost pe măsură, îți povestesc imediat.
Mi-am ridicat kitul pentru Ironman, am făcut niște poze și niște cumpărături pentru noi și prieteni, apoi ne-am dus să ne ridicăm kitul pentru Night Run. Am primit câte un tricou și număr de concurs. Neașteptat de generos, deja, pentru cei 10 euro cât plătisem când ne-am înscris.
Ne-am mai învârtit pe acolo, am văzut standul de la Maurten (și prețurile 🤭) și mi-am propus ca până mâine să-mi fac un plan de nutriție bazat pe plicurile lor — cele cu 80g carbo, care se amestecă cu apă. Dar despre asta, vorbim mai târziu.
După ce-am căscat gura destul, ne-am plimbat pe malul mării. Carmen a testat puțin apa. Aveam emoții mari, pentru că aplicațiile de pe net îmi arătau 24.4 sau 24.6 grade. Problema e că la 24.5 grade, înotul nu mai e permis cu costum de neopren, din motive de siguranță (să nu-ți fie prea cald). Pentru cine nu știe: costumul de neopren îți dă flotabilitate extra, care ajută enorm la înot.
Am făcut poze și alte alea, apoi ne-am dus în cameră să ne pregătim pentru alergarea aceea despre care știam doar că e non-competitivă.
Pe la 20:15 am coborât în fața hotelului și ne-am îndreptat către start, care era la 100 m. Multă lume. Mi s-a părut chiar foarte multă lume, pentru o alergare complet necompetitivă, fără chip, fără clasament. Dar cu mare tam-tam: doi MC, un tip și-o tipă, cu interviuri, cu tot tacâmul. Ziceai că e un mega-eveniment.
La un moment dat ne-am pus la start, care era pe jumătate din traseul oficial de alergare de la Ironman. Multă lume, estimez între 500 și 1000 de persoane, n-aș putea spune exact. Cert e că apoi s-au auzit în boxe acele tobe tribale cu bătut din palme, exact ca la startul probei de înot din cadrul concursului Ironman. Toată lumea era cu mâinile pe sus și bătea din palme pe ritm. Piele de găină! Apoi s-a dat startul.
Lume peste tot. Și în alergare, și pe margine. Efectiv simțeam că fac o repetiție pentru ce urma să vină peste două zile. Carmen, deși nu era prea în formă, se bucura și ea de alergare și de atmosferă. Mai cu trancă-trancă, „uite cum e aici și uite cum e acolo”, ne apropiem de finish și… surpriză! Observ că ne bagă pe covorul roșu și traseul către finish-ul de la cursa mare. Se auzeau vocile MC-urilor, aceiași de la start.
Pffff… pe mine mă luase rău de tot cu emoții. Covorul roșu ducea spre plajă, apoi cotea la dreapta și urma ultima linie dreaptă. Apoi un pod, făcut special să poți trece peste traseu, pe care scria mare „100 meters to be an Ironman”, luminat cu reflectoare roșii și cu fum. Trecând prin el, vedeai linia de finish. Am lăsat-o pe Carmen în față, ca să o filmez și să se bucure de finish-ul ei. Ce să mai zic? A fost ca la un Ironman adevărat. La final, cu cei doi MC, cu bătut palma, trecerea pe sub poarta mare și medaliile de la final. Super tare ideea organizatorilor de a face asta. E clar că e gândit să trăiești experiența împreună cu familia și să le dai și lor bucata asta de magie, nu doar sportivilor.
Interesant e că la final am ras două sticle de apă. Mi-am dat seama că eram fleașcă și că umiditatea era foarte mare — lucru pe care urma să-l resimt și la concursul meu, dar măcar eram pregătit pentru ce mă așteaptă.
Mai departe, dibuisem un restaurant mișto prin zonă, unde ne-am dus să sărbătorim și am mâncat niște șpalitățuri despre care o să scriu într-o altă postare. Bun-bun, nyom-nyom 😁.
A doua zi, am mai fi avut o alergare cu cei de la Hoka (care ofereau și șansa de a proba mai multe modele – ar fi vrut Carmen să testeze), dar nu ne-am putut trezi și prezenta, așa că i-am zis pas. După micul dejun, mi-am făcut calculele și planul de nutriție. Știam de acele plicuri cu carbohidrați, care se amestecă cu apă. Încercasem ceva la un moment dat, dar nu neapărat într-o cursă. Și pentru că venisem la acest concurs flower power 😂 – adică n-apucasem să-mi iau geluri pentru biclă (la alergare știam că sunt geluri Maurten, cu care am alergat bine la Hamburg) – mi-am făcut planul să folosesc acele plicuri pentru băuturi cu 80 g carbo la ~500 ml.
Până acum foloseam 3 geluri pe oră la biclă, adică 3 × 27 g carbo. Le puneam pe toate într-un bidon: 18 geluri + 2 de rezervă + 100 ml de apă, ca să umplu un bidon de 750 ml, cât au bidoanele mele. Asta îmi asigura geluri pentru 6 ore și 40 de minute, chiar 7 ore, dacă luam în calcul că la ieșirea din apă oricum iau mereu un gel.
Practic, aveam nevoie de 81 g pe oră, iar un plic conținea 80 g – deci la fix. Am schimbat puțin strategia și nu am pus totul într-un bidon, ci în două. Practic, am avut câte un bidon cu băutura cu carbo pentru fiecare 3 ore. Bună idee, pentru că în primul rând era mai lichid, știam că trebuie să beau 250 ml pe oră (sticlele au niște marcaje la fiecare 100 ml) și, cel mai important, nu aveau gustul ăla dulce ca gelurile pe care le folosesc de obicei. Practic, n-au niciun gust sau arome.
I-am povestit lui Paul și am râs amândoi când mi-a zis: „Toate bune și frumoase, dar teste din astea nu se fac într-un Ironman.” Iar eu i-am răspuns clasicul: „Ce poa’ să se întâmple?” 😂
Toate bune și frumoase, calculele făcute, ne-am dus iar în expo și am luat tot ce trebuia, plus niște geluri Maurten, chiar dacă aveam vreo 10 Powergel. Ce să mă mai complic? Îmi trebuiau câteva geluri pentru start, cele două tranziții și să am backup – două la biclă și două la alergare. Că niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Eu sunt de principiul „mai bine în plus decât în minus”.
Cu toate lucrurile rezolvate, mi-am pregătit pungile pentru fiecare probă – alergare și biclă – fiecare conținând ce trebuie pentru a doua zi: lucrurile de care am nevoie când termin înotul pentru proba de ciclism și cele de care am nevoie când termin bicla și încep alergarea. Mai aveam acces dimineața de la 5:30 la 7 în tranziție, dar în mare parte trebuia predat totul de azi.
Am coborât cu toate boarfele în fața hotelului, am dat o tură scurtă de biclă să văd că n-am probleme și m-am îndreptat spre tranziție. Pe drum m-am întâlnit cu un coleg de la Seven Sport Club care-mi spune că e cea mai lungă tranziție văzută vreodată. Eu făceam pe grozavul că la fel era și la Hamburg, până am realizat că aici era mult mai lungă. Capătul dinspre hotel era setat pentru ieșirea de la bike check-in, astfel că trebuia să intrăm prin capătul celălalt. Carmen a măsurat: în jur de 750 de metri 😂.
După ce-am pus bicla pe rastel și pungile la locul lor, pe niște suporți cu agățătoare pentru fiecare concurent, marcate cu numărul, m-am îndreptat spre ieșire, unde mi-am primit și chip-ul de cronometrare, care se pune la picior. De acum, nu mai conta nimic. Totul era predat și pregătit.
Am mai tras o cină pe cinste în seara respectivă, după care, cu emoții, m-am băgat la somn. Mi-au trecut prin minte toate: strategia, nutriția, emoțiile legate de temperatura apei. Organizatorii au spus că doar dimineața vor anunța dacă e permis sau nu neoprenul, la ultima măsurare. Și uite așa, printre sute de gânduri, cu planul de a face un înot fain, o biclă lejeră și o alergare bună, m-am trezit la un moment dat sperând că mai am mult de dormit. Era 4:59 😂.
Pe la 5:15 am coborât la micul dejun. Un lucru fain pe care l-am văzut aproape peste tot unde am fost la Ironman e că cei de la cazare încearcă să-ți ofere micul dejun la ore din astea imposibile. Dovadă că toată comunitatea pune umărul la un astfel de eveniment: fiecare ajută cu ce poate, de la voluntari, la hotelieri, la cei din magazine.
Pe la 5:45 mi-am luat pompa, bidoanele cu carbo și pe cele cu apă și m-am îndreptat spre tranziție. Ne-au lăsat să intrăm prin față (să nu facem 2 km aiurea 🤭). Chiar când intram, MC-ul anunța temperatura apei: 24 de grade și neoprenul este permis! Yuuuuu 🎉
M-am dus la biclă, mi-am pus ciclocomputerul, am reglat pedalele, mi-am umflat roțile și aia a fost. Am avut un moment neplăcut: un tip mi-a cerut pompa, dar nu avea bicla lângă mine și l-am refuzat. A fost foarte șocat, e adevărat că și eu mă chinuiam cu ciclocomputerul și reglajele. Ca să înțelegi, sunt pățit. Dacă îți cere cineva pompa și nu e lângă tine să ai control, se duce cu ea în treaba lui, vine altul, i-o cere, apoi altul… și tu stai să-ți cauți pompa la 6:30 dimineața, când chiar nu mai ai chef de asemenea aventuri. Organizatorii pun pompe la dispoziție, n-au decât să le folosească pe alea. Nu sunt zgârcit, dar sunt pățit. De două ori! Am mai dat-o apoi, dar doar „vecinilor” – sportivi care aveau bicla pe lângă mine. În fine.
Am terminat și cu bicla, m-am întors în cameră, Carmen mă aștepta și mă încuraja. Startul la înot începea la 7:30, așa că pe la 7 am început să mă echipez și să-mi trag neoprenul pe mine. Am verificat de 100 de ori tot ce aveam și apoi am ieșit pe ușă. Cei 100 m până la startul probei de înot i-am făcut rapid.
Acolo erau un milion de oameni! Exagerez, dar erau 2500 de concurenți plus familiile și însoțitorii lor. Atmosferă fantastică. O fanfară a cântat imnul Italiei, MC-ul Ironman-ului spunea vorbe din alea care te bagă în draci, iar apoi a urmat acel moment cu tobele tribale și aplauzele într-un ritm tot mai alert. Un moment incredibil, care-ți face pielea de găină și ochii umezi, să vezi atâția oameni făcând treaba asta la unison, în timp ce MC-ul striga vorbe motivaționale care îți intrau în sânge.
Apoi s-a dat startul. Mai întâi cei de la PRO, apoi noi, restul amatorilor. Ce să zic, m-am pus mai la coadă, deși tot erau o grămadă după mine. Startul se dădea pe 6 rânduri la fiecare 9 secunde. Carmen a stat cu mine până la capăt. Chiar m-a ținut de mână până în momentul în care s-a auzit ultimul beep și-am luat-o la fugă spre apă.
Apa e foarte mică pe o distanță destul de lungă, așa că în prima parte am alergat cât de cât. Mi-am udat ochelarii, i-am pus pe ochi, am folosit soluția clasică pentru antiaburire (saliva 🤭) și i-am dat bătaie.
Am pornit destul de bine, și înotasem puțin înainte de momentul acela cu tobele și aplauzele. Și am început să adun sutele de metri. Baldabac-baldabac: 100, 200, 500. La un moment dat tot vedeam că mă încurc cu alți înotători și trăgeam concluzia că înot strâmb de tot. Am încercat să mă concentrez mai mult pe balizele portocalii și galbene care delimitau traseul, dar degeaba: din când în când, ba din stânga, ba din dreapta, mă împingea cineva. „Băi să fie! Ce naiba!”
Mi-am luat reper un turn mai din depărtare, care era pe direcția de care aveam nevoie, dar tot degeaba. La un moment dat mi-am dat seama: „Băi, eu chiar înot drept!” Și atunci îi văd pe doi – unul din stânga și unul din dreapta – cum vin spre mine. Mă opresc și mă uit la ei. Ghici ce? S-au dat cap în cap 😂.
N-aș putea explica fenomenul, doar pot presupune că oamenii ăștia, chiar dacă știu să înoate, o fac mai mult în bazin. Și nu știu să mențină direcția în ape deschise. Eu, totuși, înot destul de mult când merg în concedii și poate am ceva mai multă experiență. Habar n-am ce să zic, dar cert e că, de fapt, nu eu eram problema, ci ei. Apoi am avut mai mare grijă. Au fost mai multe întâmplări haioase, dar n-are rost să le mai înșir, să nu par că mă dau eu mare înotător (și nu sunt 😂).
De pe la 2500 m, totul a intrat în normal. Ne-am văzut toți de direcția noastră și ne-am îndreptat spre ultima cotitură spre mal. Am înotat până apa a devenit prea mică, apoi am luat-o la pas, cât să pot să-mi dau jos partea superioară a neoprenului, că mă cam încinsese. În timp ce mă îndreptam spre ieșirea din apă, încadrat de susținători pe partea stângă și pe dreapta – super fain! – o văd și pe Carmen, care mă încuraja. Am făcut și o tură până la ea, că doar n-aveam să trec pe lângă fără s-o pup 😂. Poate doar voiam să mă dau bine pe lângă ea… sau simțeam deja că o să am nevoie de ajutorul ei mai târziu 🤭.
Am alergat vreo 200 m până la intrarea în tranziție. Mi-am luat sacul de bicicletă, m-am schimbat destul de repede, deși nu m-am grăbit. Am băut și-o sticlă de apă, am luat un gel mare Maurten cu 40 g carbo, cască, număr, pantofi… și dă-i bătaie. Mă simțeam bine, alergam bine cu clămpănitoarele alea, dar deși Carmen alerga pe lângă gard și mă striga, eu am trecut de bicicletă vreo 100 m. Apoi m-am întors după ea, că na, nu puteam să merg mai departe fără 😂.
Tura de biclă am început-o bine. Afară deja era cald, lucru la care mă așteptam, și pregătisem nutriția cu cap: multă apă, pastile cu săruri, gelurile sau băutura despre care v-am povestit, magneziu la jumătatea probei. Am pornit bine și m-am setat pe un 140 wați, ca să nu dau prea mult din casă, în condițiile în care eu, în mod normal, merg cu 155–160+ la un Ironman.
Am reușit să mențin o viteză medie chiar de 30 km/h pentru multă vreme. La ieșirea din Cervia am trecut printre niște lacuri faine, cu multe păsări, inclusiv flamingo, și aveam speranța că va fi o plimbare super mișto cu bicla. Ei, n-a fost să fie chiar așa 😂. După 20 km am intrat pe autostradă și am mers 30 km pe ea, până la km 50, unde am ieșit și-am luat-o prin câteva localități, dar nu foarte spectaculoase. De la ieșire, urma o bucată de 15 km, trecând prin Forlimpopoli și urcând până la Bertinoro, apoi întors.
Spre Bertinoro am avut și o urcare strașnică, unde am văzut mulți sportivi împingând bicicletele. N-a fost cazul la mine, ba chiar la a doua tură am scos timp mai bun. La prima, încurcasem pinioanele și mă întrebam de ce mi-e așa greu. Se pare că fără să vreau am fost șmecher și n-am folosit ultimele două pinioane decât spre final, când mi-am dat seama 😂.
După acești 15 km dus și alții întors, la km 80 intram iaraaași pe autostradă. Și am ținut-o așa până la km 120, când am luat-o iar spre Bertinoro.
Pe bucata asta lungă, spre Bertinoro, am avut un moment care m-a scârbit. Deși observasem și pe prima tură cicliști – în special cei din față – care stăteau la trenă, pe a doua parte am văzut-o la greu: nu grupuri, ci haite întregi. La un moment dat am numărat 40 de cicliști unul după altul.
Culmea e că fix când mă uitam la ei, aud un fluier în spatele meu. Întorc capul și văd un arbitru pe motor cum îi arată cartonașul galben unui ciclist din spatele meu. Acum, ce să zic… nu cred că era chiar 12 m distanță, dar sigur erau 8–9. Ironia face că pe partea cealaltă trecea haita aia de 40 ca la Turul Franței. N-am înțeles fenomenul. Mi-au spus mulți că la Cervia se trișează, dar să-i penalizezi pe ăia de la coadă și să-i ignori pe cei din față… n-are sens. În fine, arbitrul a trecut mai departe și am văzut că a mai penalizat pe cineva.
Pentru cine nu știe: la biclă trebuie păstrată o distanță de 12 metri, ca să nu profiți de siajul celui din față. Există arbitri pe traseu care te pot penaliza dacă greșești. Cartonașul galben înseamnă 3 minute de penalizare, pe care trebuie să le faci într-un penalty box. Asta înseamnă că atunci când vezi un cort cu „Penalty Box” scris pe el, te oprești și stai acolo cele 3 minute. Nu ai voie să bei apă, nu ai voie să faci nimic. Mi se pare ok și corect, cu condiția ca regulile să fie pentru toți.
Mai departe am încercat să nu mă enervez prea tare și să-mi văd de plan. De admirat nu prea aveai ce pe autostradă și nici în rest mare lucru. Asta era o cursă de viteză, dar eu nu eram pregătit pentru așa ceva, așa că mi-am asumat hotărârea de a veni cu cursiera și nu cu TT-ul.
Deja din a doua tură a început să bată vântul mai tare. Dar la a doua întoarcere de la Bertinoro deja se întărise bine. Nu era un vânt periculos, să te răstoarne, dar suficient cât să-ți facă viața grea. Eu respectam planul: nu voiam să consum mai multă energie decât era cazul. Din mers, mi-am dat seama că planul meu cu 80 g carbs pe oră era exagerat. Uitasem că nu voiam să trag 🤭. Am mers totuși cu 60 g pe oră și a fost suficient.
Ca să nu mai lungesc, că și-așa nu e mare lucru de povestit, pe final bătea ca la balamuc, mai mult din față, de mergeam cu 23–25 km/h de multe ori. Am mai văzut cicliști opriți pe margine sau pe mijlocul autostrăzii, la umbră, și cu salvarea sau ambulanța lângă ei. Adevărul e că a fost cald, iar vântul ajuta și mai mult la deshidratare. Eu mi-am respectat planul, cred că m-am oprit la fiecare oră la un punct de hidratare să-mi fac plinul cu apă (nu-mi plăceau sticlele pe care le dădeau) și să iau pastilele cu săruri.
Ce am uitat să-ți povestesc este ceva ciudat. Pe la km 80 am simțit că începe să mă usture gâtul, nasul și ochii. Am pus-o pe seama vântului, că de răcit n-aveam cum – abia scăpasem de un virus care mă terminase weekendul trecut. Spre final am avut și o stare de moleșeală, de parcă mi se închideau ochii de somn, dar tot nu i-am dat importanță.
Am ajuns cu bine în tranziție după vreo 6 ore și 36 de minute. Și mă pregăteam de proba cea mai așteptată. Carmen mă aștepta în zona unde trebuia să depun bicla, după gard. Mă încuraja și mă filma.
Când am ajuns la zona cu bagaje, mi-am luat punga pentru alergare și am început să mă schimb. Carmen a făcut un video call cu Florin, vărul ei, care are o poveste asemănătoare cu a mea, cel puțin la kilograme, pasiunea pentru mâncare și începuturile în sport. Și m-au încurajat de acolo.
M-am schimbat, nu prea pe grabă, și m-am plimbat până la ieșirea din tranziție. Am băut și aici o sticlă de apă, am luat un gel mare cu 40 g carbs și i-am dat bătaie. Să fie alergare! Încă 42 km și gata 😂.
Am pornit mai lejer, cu planul ca în primii 2 km să-mi reglez viteza, iar apoi să o cresc. Și lucrurile au mers bine până pe la km 5, când a început să mă înțepe ceva ciudat în partea dreaptă.
Durerea aia ciudată din dreapta a început pe la km 5. M-a mai lăsat din când în când și simțeam că am energie să alerg bine, dar apoi revenea și totul se năruia. Deja o țineam cu mâna acolo, încercând să o reglez. Nu înțelegeam ce putea fi. Să fie gaze? Nu prea aveam cum să zic, că-mi dădusem destule aere până atunci 😂. Nici prea multe, nici prea puține, cât era normal.
Încet-încet mi-am dat seama că dacă beam sau mâncam ceva, durerea devenea și mai acută. Am început să merg. Era singurul mod în care puteam regla lucrurile și să nu mă doară. Dar trebuia să merg din ce în ce mai des și mai mult. Și asta mă scotea din minți.
Când am terminat prima tură, i-am spus lui Carmen că mă chinuie tare ceva. Dar am continuat, n-am pierdut vremea.
La km 15 deja începeam să mă gândesc la abandon. N-aveam nicio șansă să mă târăsc 42 km, adică încă 27. Uram mersul pe jos, mai ales în concursuri. Am încercat tot ce era posibil, până și „masaj la burtică” mi-am făcut.
La km 18 eram sigur că atunci când ajung la jumate o să mă opresc. Efectiv nu-mi puteam imagina să mai car după mine chinul încă 21 km. Totuși, mi-a venit o idee: ce-ar fi să mă opresc puțin?
Și m-am așezat pe un scaun la o terasă cu piadine 🤭. Oamenii s-au uitat la mine, eu la ei, le-am zâmbit și asta a fost. Am cugetat vreo 5 minute, în speranța că se mai „așază” lucrurile. Turbam efectiv că nu pot să alerg, deși aveam energie și nu era o problemă cu picioarele. Apoi m-am ridicat și am plecat.
Am luat-o încet în alergare, am ajuns în port… și cum alergam așa, aud în fața mea: „Hai, Teo!”. Mă uit mai atent, văd o doamnă care încuraja, îmi dau seama cine e Teo și ajung lângă el:
— Hai, Teo, îi spun 🤭.
Începem să trancănim. Îl întreb dacă nu-l încurc, el dimpotrivă, se bucură că e mai bine cu cineva. Evident. Și alergăm împreună, povestim. Are 28 de ani, era la primul Ironman, era înaintea mea cu o tură. Scoase la biclă 5:45, la înot 1:20. Bun băiatul. A fost mișto și speram să mai fac o tură cu el. Ar fi fost de vis.
Dar am făcut o mare greșeală.
Când am terminat a doua tură și treceam prin dreptul lui Carmen, m-am oprit o secundă să-i spun că sunt mai bine. Lui Teo îi spusesem că-l ajung din urmă. Carmen avea în mână o doză de Cola. Eu, cum nu mai băusem nimic de peste o oră, am luat-o inconștient și am tras zdravăn din ea.
Când am luat-o la fugă după Teo, am simțit imediat că încep iar problemele. În plus, sincer, nici nu aveam cea mai vagă idee cum era îmbrăcat Teo 😂. Povestisem cu el, dar reținusem doar că avea pantofi roșii. Alergam destul de bine, speram să-l prind măcar la punctul de hidratare, care era în vreo 500 m. Dar de unde! M-am oprit acolo, m-am învârtit puțin și am lăsat-o baltă.
Aia a fost, s-a dus. Și de aici a început agonia mea, care nu s-a mai diminuat absolut deloc.
Următorii 8 km au durat o eternitate, cu niște dureri incredibile când alergam. Acum, să nu crezi că mă tăvăleam pe jos. Problema era că mă durea doar când alergam. Și mă durea din ce în ce mai tare, iar eu încercam să alerg până efectiv nu mai puteam suporta. Începusem să mă îndoi într-o parte, aveam o poziție de moș de 120 de ani, încovoiat ca un fel de semnul exclamării… și în față, și pe o parte 😂. Păcat că nu găsesc poze cu mine în poziția aia, chiar ar fi fost de râs.
Timpul trecea, dar distanța curgea cu greeeeu. Ziceai că nu se mai termină niciodată tura asta. Și iar m-am hotărât că mă opresc. Dacă dă Dumnezeu să ajung la finalul turei – că oricum n-aveam ce face, nu mă puteam opri acolo – atunci mă duc direct la hotel.
Mai vedeam și pe margine tot mai mulți concurenți care ori vomitau, ori le era rău și erau întinși. Unii cu câte o asistentă, alții cu câte un medic, pe doi i-am văzut cu perfuzii puse. Ce să mai… priveliștea era de cascadorii râsului și plânsului în același timp.
La un moment dat, între două terase unde se distrau oamenii, era un sportiv întins pe jos, înfășurat în folie de supraviețuire. Lângă el, doi asistenți sau medici, unul ținându-i perfuzia. Era așa o discrepanță de râsu’-plânsu’ 😂.
Nu știu ce-au avut alții, probabil și din cauza umidității mari. Eu, măcar la biclă, mă hidratasem ca la carte, luasem pastile cu săruri, intrasem foarte bine la alergare. Doar că durerea asta în dreapta… junghiul ăla fără nume, sau cum l-am botezat mai târziu – semi-apendicita emoțională – mă ținea ca o piatră de moară legată de mine.
A durat o eternitate să termin a treia tură. Nu știu ce era exact în mintea mea, pentru că duceam un război: între abandon, între ce vor crede oamenii care m-au susținut și încurajat, între ce voi crede eu când voi scrie povestea sau o voi reciti peste o lună.
Când am ajuns la Carmen eram varză, chircit și chinuit. I-am spus că nu înțeleg de ce trec prin chinul ăsta, că nu-mi doresc să termin atât de mult încât să-mi fac asta. Și, cumva, în speranța că primesc o confirmare / aprobare de la ea – deși știam că nu va face asta – i-am zis: „Dacă vrei să termin, tre’ să vii cu mine.”
Răspunsul ei a fost scurt, ferm:
— Hai.
Și a plecat în alergare, pe partea cealaltă a gardului, pentru că traseul era delimitat.
Ne-am întâlnit efectiv câteva sute de metri mai încolo și i-am povestit prin ce trec. M-a încurajat cum a putut, după ce s-a asigurat că nu e ceva grav, gen accidentare, ci doar o durere care apare când alerg. Deci un fel de „miau-miau”. Acum, nu sunt răutăcios și nici ea nu era, dar dacă o tranșezi, problema era că nu suportam să merg atât, pentru că urăsc mersul în concursuri. Nu consider că e nici alergare, nici nimic.
Mă gândeam: dacă eram la primul Ironman, motivația era acolo. Atât timp cât pot să merg, trebuie să duc până la capăt. Dar la al 14-lea… de ce nu mai e la fel? Și paradoxul e că era, dar durerea aia era foarte nasoală. Dacă găsesc, și sper să găsesc, o poză cu mine alergând mai ales în a doua parte, o să vezi ce chircit eram, în forma unui semn de întrebare 3D 😂.
Nu știu cât de coerente sunt ideile acum când scriu asta. Nici eu nu înțeleg ce s-a întâmplat. Mai ții minte ce-ți spuneam că am simțit la biclă? Ei, la ora la care scriu acum aceste rânduri, usturimea aia în gât s-a transformat într-o gripă zdravănă, care – surpriză – s-a dovedit a fi Covid 😂. Deci, te rog să fii înțelegător.
Revenind. Am mers de m-a luat dracu, alternând cu alergare… sau mai bine zis pseudo-alergare. Am impresia că uneori mersul era mai rapid decât alergarea mea chircită. Totuși, mai povesteam cu Carmen. La un moment dat și-a luat o sticlă de apă, ca să nu folosească din punctele de hidratare, și am văzut că era rece sloi. I-am cerut puțin și nu i-am mai dat-o înapoi. Apa aia a făcut minuni. Poate doar pentru că era rece și îmi pica mai bine la stomac. Sau era o iluzie, că oricum nu mai băusem apă ca lumea de nu știu când.
Ce mai făceam la punctele de alimentare era să-mi clătesc gura cu apă sau Cola și să scuip. Mai înghițeam jumătate de înghițitură, dar cam atât 🤭.
Apoi, când apa din sticlă s-a încălzit, i-am spus să-mi ia un Sprite. Ce-ți povestesc eu acum se întâmpla în alergare sau mers, așa chinuit cum eram. Îi dădeam înainte, fără oprire, oricum ar fi. Cu Sprite-ul ăla mi-am mai dus veacul… îl agitasem maxim ca să-i scot acidul, era rece și mai luam câte o gură. Fără geluri și fără apă serioasă era greu să duc la capăt treaba asta.
Ca să n-o mai lungesc: pe la kilometrul 38 Carmen îmi reproșează că nici măcar nu i-am pus mâna pe fund 😂. Ca să înțelegi, când alerg cu ea, la mișto, îmi place să-i pun mâna pe fund sub pretextul că-mi iau energie 🤭.
Nici n-a terminat bine de zis, că m-am și conformat – vorba aia, orice ajută. Și în secunda doi, îl aud pe un alergător din spatele meu care strigă:
— Hey, hey, what are you doing?
Mă întorc la el și râdem de ne prăpădim. I-am spus: „That’s my power source.” A zâmbit și mi-a zis că atunci am voie să fac asta.
Mică notă de echipament: Hoka Rocket X3. M-au ținut bine când aveam picioare, dar și când nu mai aveam. Și culmea: nu i-am simțit rigizi ca alți pantofi cu placă, nici măcar când alergam încet. Detaliez într-un review dedicat – intervale + Transfier + cursa asta.
La km 40, Carmen a intrat până la baie, iar eu m-am oprit la punctul de hidratare. Văd acolo niște tarallini (niște taralli mai mici). Exclam: „Oh, those are taralli, right?” Tipa răspunde: „Si, tarallini.” Încep să gesticulez ca un italian și îi spun: „Ma, tarallini di Puglia?” iar ea și încă un tip răspund mega încântați: „Si, si!” O rog pe tipă, dacă într-un căpăcel din ăla de hârtie nu poate să-mi pună niște tarallini. Și îmi dă o punguliță mică cu câțiva, apoi încă una. Le mulțumesc și fix atunci apare și Carmen, căreia îi arăt ce am pentru ea. Pe lângă altele, Carmen adoră tarallini și măslinele alea verzi care nu apucă să fie murate și nu se găsesc la noi. N-am găsit măsline, dar tarallini da 🤭.
Apoi ne-am despărțit. Traseul meu mai avea un mic detur, iar ea stabilise să o ia drept, ca să ajungă înaintea mea la finish. Nici ea nu mai putea alerga prea tare, pentru că am uitat să-ți spun: atunci când m-am întâlnit cu ea la km 32, ea tocmai ce alergase 5 km 🤭, după care a venit cu mine.
Am trecut apoi prin zona de centru singur, dar încurajat de toți oamenii de pe margine. Ce pot să spun? Atmosfera la alergare a fost fantastică. Poate nu la fel de intensă ca la Hamburg, dar spre deosebire de Hamburg, aici au fost susținători până la final, pe toată durata traseului. Și acum chiar eram în stare să mă bucur de încurajările primite.
Am luat-o pe traseul care ducea spre „Last Lap / Finish Line”. Auzeam MC-ul cum strigă câte un nume urmat de „You are an Ironman!”. Vedeam în bezna de pe cer cum reflectoarele luminau totul. Încă puțin… alerg pe drumul pe care am venit de la tranziție… fac stânga și intru pe covorul roșu care duce pe plajă… apoi fac dreapta și văd în față linia dreaptă.
Podul pe care scria „100 meters to be an Ironman”… trec prin fum și lumina reflectoarelor… susținători peste tot, pe stânga și pe dreapta, cu mâinile întinse… bat palma cu ei cu amândouă mâinile… toți mă felicitau. Și mai încolo, la 15 metri de poartă, o văd pe Carmen, fericită, cum mă filmează. Mă opresc în fața ei și o iau în brațe.
Adevărul e că fără ea, nu știu dacă aș fi terminat cursa asta.
Apoi plec mai departe, urc până la poartă și trec… și aud:
— Marius, you are an Ironman!
Am închis ochii o secundă, lăsând tot zgomotul și toate luminile să se lipească de mine. A fost mai mult decât o cursă. A fost o lecție. Iar cuvântul ăla mic a făcut toată diferența.
Nu întotdeauna corpul cedează primul. Uneori mintea. Alteori… un junghi fără nume, o semi-apendicită emoțională, care te îngenunchează mai tare decât oricare urcare sau vânt în față.
Dar dincolo de durere, de frustrare, de clipele când îți vine să renunți, există oameni care cred în tine. Și atunci un simplu „Hai” poate fi puntea dintre întuneric și finish.
De data asta, am trecut. Și cu siguranță, n-am fost singur.