🌲 Hoka Challenger 8, Supa cremă de fân și drona dusă de vânt spre necunoscut.
Se zice că banii sunt ochiul dracului. Eu zic că hocii mei, Challenger 8, sunt fratele lui mai atletic. Nu le pasă dacă-i iau cu cardul, cash sau cu promisiunea că-i plătesc după salariu. Important e că, odată ce i-am încălțat, mă duc oriunde: pe asfalt, prin trail, peste piatră cubică sau coclauri ude. Îți fac cu ochiul de parcă te roagă ei să ieși din casă și să te bagi unde n-ai treabă, doar să vezi dacă rezistă. Și dacă, Doamne-ferește, te mai apucă nebunia să alergi după o dronă smulsă de vânt (cum mi s-a întâmplat), pantofii ăștia chiar te duc până la capăt. Asta nu mai e doar alergare, e un pact cu diavolul – dar unul care merită.
🔧 Date tehnice – dar pe înțelesul nostru
Oficial, Challenger 8 cică sunt all-terrain... Adică papucul „bun la toate”: îi iei din fața blocului pe asfalt și nu-i e rușine să intre cu tine și pe forestier, și pe potecă cu noroi. Nu-s ca anvelopele all-season, care nu-s bune de fapt la nimic. Și nici nu-s campioni mondiali la o singură probă, dar te scot la liman oriunde.
Greutate: ~275 g (mărimea US 9 / EU 42 2/3). Pe românește: destul de ușori cât să nu-ți cadă picioarele după 20 km, dar nici nu zboară singuri.
Stack (înălțimea tălpii): ~44 mm călcâi / 37 mm antepicior. Spumă suficientă să nu-ți înjuri viața la fiecare pietricică, dar nu te simți ca într-un Bondi–autobuzul.
Drop: 7 mm – mic-mediu, echilibrat. Îți lasă piciorul să stea natural, fără senzația că mergi pe tocuri.
Talpa: crampoane 4 mm – destule să muște bine pe pământ și pietriș, dar nu atât de agresive încât să suni ca tractorul pe asfalt.
Spumă CMEVA: amortizare clasică Hoka – nici pernă moale de canapea, nici beton armat. Poți sta cu ei toată ziua și nu te plângi.
Mesh: ușor și respirabil, 100% rPET. Modelul standard nu e impermeabil; dacă vrei protecție la ploaie există varianta GTX.
👉 Challenger 8 sunt ca un SUV compact. Nu jeep de safari, dar nici berlină de oraș. Te duc peste tot, fără să te întrebi dacă e traseul „corect” pentru ei.
Cam asta e fișa lor tehnică. Dar hai să vă povestesc cum i-am pus la treabă pe bune, că cifrele sunt una, iar viața cu ei în 36 de ore de alergat, umblat și mâncat gulaș e altă mâncare de pește. 😂
A fost o ocazie neașteptată, deși aveam tone de lucru fiind pe final de proiect și cu lansare. Platforma de evenimente cu miri și alte avioane – vă zic io când e gata 🤭. Paul mă sună că are o treabă la Lacul Roșu și mă-ntreabă dacă nu dau o tură cu el. Și na, rupt de oboseală, ce-ți dorești mai mult decât două drumuri lungi pe Valea Prahovei, dus-întors în 36 de ore, țac-pac 😂. Măcar aveam un motiv: primisem pantofii noi și trebuia să scriu un review despre ei. Lacul Roșu suna perfect – și asfalt, și munte, și coclauri, și-o mâncărică bună, dacă se ivește. Și chiar s-a ivit!
Am plecat sâmbătă la 12, după ce băgasem deja o tură de 61 km cu bicla prin Chiajna. La 3 eram în Brașov, la niște prieteni, unde am tras o bârfă și-o cafea pe repede-’nainte. Planul era să mâncăm în Sfântu Gheorghe, tot la Hunyadi Csárda, că era fix în drum și știam deja ce ne așteaptă. Paul era la cură, deci canci excese. Eu, în schimb, deja visam la gulyasul ăla beton pe care-l descoperisem data trecută. No, așa a fost iar: gulyasul perfect din punctul meu de vedere, precedat de o supă de gulii cu perișoare de-ți venea să-ți bagi degetele-n ochi de poftă.
La Lacu’ Roșu am ajuns pe seară și-am făcut o plimbare scurtă să vedem lacul așa, pe întuneric. Frumos, rece și liniște din aia de munte. Era deja frig, dar de fapt peste tot fusese rece weekendul ăsta – 12 grade și ne gândeam cu infrigurare la câte grade vor fi dimineața, când urma să alergăm.
Până să ajungem acolo, însă, am depanat amintiri din zonă. Că amândoi statusem prin Sfântu Gheorghe la un moment dat. Eu mai mult, el mai puțin. Teoretic am fost chiar în aceeași clasă, chiar dacă n-am fost colegi direct 😂. Tare, nu? El a plecat la sfârșit de a 10-a, eu am venit la început de a 11-a, și ne-am împrietenit de când ne-am întâlnit prima dată, când venise el în vizită. Povești din astea de liceu, pe care dacă le povestești acum, par de film românesc cu adolescenți.
Dimineața a fost de vis. Soare, aer curat, dar rece de-ți înghețau urechile – fix 7 grade la ora 8 😂. Ne-am echipat, Paul mi-a adus și mie o geacă de alergare (că, evident, eu uitasem s-o iau) și-am luat-o pe o potecă dibuită pe lângă restaurant, care ducea tot la lac dar prin pădure. Trepte, urcări, potecă îngustă și plină de rădăcini – fix ce-mi place mie. 🤭
După câteva urcări și poteci de pădure, am coborât înainte de lac la o trecere peste un pârâu. Foarte fain locul, și recunosc că mă tenta să intru direct prin apă cu hocii mei (că tot obișnuiesc să-i bag la test așa 🤭). Doar că de data asta știam că-i am doar pe ăștia la mine, așa că m-am abținut. I-am încălțat din ziua precedentă, tocmai ca să-i verific și la mers, și la alergare, și pe trotuar, și pe coclauri, și pe unde o mai da Al’ Bătrân.
Peste pârâu era un bustean mare și ud, niște pietre și o chestie de beton pe lângă. Eu am trecut lejer, Paul cu ai lui Cliftoni a luat-o pe partea mai sigură. Oricât de încântați am fi noi de Cliftoni și pe ce suprafețe nebune am alergat cu ei, nu fac chiar minuni pe busteni uzi cu apă dedesubt. Mai bine treci cu ei prin apă. 😂 Challengerii însă… parcă se lipiseră singuri.
Acum, pentru ca tot i-am comparat, fără să vreau, Cliftonii te scot și ei la o plimbare pe coclauri, la nevoie, dar dacă dă de noroi, iarbă udă sau pârâiașe, încep să caute partea mai sigură a drumului. 🤭 Challengerii, în schimb, parcă zic: ‘hai, mă, ce faci atâta caz?’, și se lipesc singuri de teren.
Am continuat apoi pe lângă lac, pe tot felul de alei și poteci și drumuri: ba de pământ, ba cu pietriș, ba cu pământ și noroaie, ba drumuri forestiere. De toate, ca la bufet suedez. Și chiar și când am dat de asfalt și-am făcut calea întoarsă, n-am simțit că mă scot din film. Hocii mei treceau cu aceeași lejeritate de la drum forestier la asfalt, ca și cum ăsta era planul lor de la bun început.
Deși ajunseserăm repede înapoi, nu ne venea să ne lăsăm păgubași. Aveam multe de rezolvat, dar cum să ratezi ocazia? Așa că am mai intrat și în partea cealaltă, spre Cheile Bicazului – dar nu până la capăt. Pe drum era cam aglomerat și noroc că am dat de un drum forestier care șerpuia prin pădure.
Am mai alergat și pe el, și tare fain a fost. "Papucii" mei parcă erau acasă: pe rădăcini, pe pământ moale, pe pietriș. Nici urmă de alunecare, de parcă talpa aia CMEVA știa exact cum să se așeze pe fiecare centimetru de teren. La întoarcere am zbughit-o la vale, să vedem cum se comportă și pe viteză, și pe teren accidentat. De vis!
N-am alergat prea mult, doar vreo 6–7 km, dar suficienți și cu de toate. Aveam oricum mult de umblat în ziua aia. Dar ce-i drept: Challengerii și-au luat rolul în serios. Urcări, coborâri, drumuri forestiere, asfalt, poteci cu noroi – nimic nu i-a clătinat.
După alergare, ne-am pus la un mic dejun interesant. Pastă de jumări, și jur că era de vis – plus o cremă de ou de-ți venea să-ți lingi degetele (nici acum nu știu ce era exact, ceva ou cu maioneză, dar un soi de tartinabil demențial). Mai erau și alte bunătăți pe masă, dar doar am gustat. Aveam zi lungă în față.
Prima oprire: Oxygen Resort. Loc tare fain, cu restaurant, bob, hotel în construcție și niște case din alea cocoțate pe suporturi, cu geamuri panoramice, de parcă te invitau să bei cafeaua direct din mijlocul pădurii. Am tras și câteva cadre cu drona, doar că vântul bătea zdravăn și m-am chinuit s-o controlez. Mereu la întoarcere era beleaua: cum o trimiteam cu vântul, la întors parcă se lupta cu Moș Crivăț. 😂
Mai departe ne-am dus să vedem un domeniu de ski, cu pârtia deja funcțională, dar și cu multe proiecte în lucru. Când va fi gata totul, o să arate de vis. Am umblat destul pe acolo, am cunoscut și proprietarii – oameni de treabă, experiență faină. Am tras și acolo o filmare cu drona, și iar m-am chinuit să o aduc înapoi. Ea prinde 50 km/h în mod sport, dar când vântul îți dă 60–70 în freză… nu ai cum să câștigi lupta cu natura 🤭. Am salvat-o în ultima clipă, cu ultimele picături din baterie.
Pe drumul de întoarcere m-a mâncat în fund să încerc o filmare șmecheră. Că doar dacă o salvasem de două ori, hai și-a treia! Voiam să fac un cadru de sus, cu mașina jos, brazii ăia falnici de stânga și de dreapta, într-o curbă de drum de munte, fix ca-ntr-un film cu buget serios.
Dar ce să vezi… cum am ridicat-o puțin deasupra copacilor, dusă a fost. Oricât am încercat să merg în vreo direcție cât de cât, n-am avut nicio șansă s-o aduc înapoi. A încercat ea pe modul automat, dar matematica e simplă: 50 km/h vs. 60–70 km/h de vânt… nu dă bine. Cu ultimii stropi de baterie am văzut un drum undeva, care credeam că e mai aproape decât îmi arăta displayul, și am lăsat-o acolo, pe margine. După care am pierdut contactul complet cu ea.
Ne-am apucat s-o căutăm pe jos, că prima dată eram convinși că e pe drumul nostru. Da’ de unde… Și, ca să fie tacâmul complet, a început și ploaia. Noroc cu Teo, care ne-a dat o umbrelă mare cât toate zilele. Dar la ce folosește o umbrelă pe ploaie de munte? Aproape de nimic. Din fericire, nu a ținut mult.
Am început să bâjbâim pe un drum cu iarbă mare și udă, apoi am descoperit unul paralel, care semăna mai mult cu ultimele imagini pe care le văzusem pe display. Așa că am luat-o pe acolo: pământ ud, noroi, iarba lipicioasă. Fix traseul perfect de test pentru challengerii mei. Dacă aveam alți pantofi, probabil aș fi alunecat de câteva ori. Dar aceștia au rămas înfipți, de parcă se bucurau că i-am băgat în mizeria aia.
Într-un final, am descoperit și opțiunea aia de „find my drone” din aplicație. Bineînțeles, nu e chiar la îndemână. Că de ce să fie simplu, când poate fi complicat? 😂 Am prins și un pic de semnal GSM, deci și net, și am văzut harta cu poziția ei. Am luat-o pe drumeagul ăla în direcția indicată, până când drumul s-a făcut potecă, poteca s-a făcut iarbă mare și udă, iar apoi s-a înfundat într-o pădure super deasă.
M-am întors după Paul, care căuta și el în altă parte, și i-am zis să vină cu mine, că știu poziția. Dar sincer? Mă c***m pe mine de frică de urși 😂. Am luat-o amândoi pe acolo, pe iarbă udă, dând turul pădurii pe drumeaguri de munte. Și erau mult mai multe decât ne imaginam noi! Am făcut sute de metri, poate un kilometru jumate, până am ajuns la un drum mai mare.
De acolo trebuia să mai mergem la o altă intersecție, să o luăm pe alt drum de munte. L-am sunat și pe Teo, care era cu mașina, să vină și el, că aveam o idee unde să mergem, dar trebuia s-o mai luăm pe jos vreo cateva sute de metri. Iar pe iarbă, pe pășune, pe drum de pădure. Challengerii parcă se distrau: ud, noroi, iarbă înaltă, nimic nu i-a clătinat.
Și când am ajuns la o fântână veche și părăsită… acolo era Pluto. Drona mea dragă, pe marginea drumului, întinsă frumos în iarbă, ca un cățel care aștepta să fie găsit. 🥲
După ce-am recuperat jucăria, am pornit iar pe jos înapoi. Și știți cum e: eu pot să alerg 100–200 km, dar să merg pe jos aiurea, așa de plimbare? 😅 Tortură.
Ne-am bucurat toți trei că am recuperat drona și ne-am întors la Oxygen pentru o cafea și să mai stăm de vorbă cu proprietarul. Foarte fain tipul, îl cheamă Csongor, și am ajuns, normal, să discutăm și despre mâncare. Bucătarul lui e super priceput și dintr-una-ntr-alta ne-a pomenit de ceva absolut incredibil: supă cremă de fân. Da, ați citit bine – fân.
Acuma, cum să vă zic… asta e provocarea provocărilor. Ne-a adus două porții și ce să vezi – chiar era artă. Bucătarul ne povestise că nu e orice fân, nu-l ia de pe marginea drumului. Trebuie cosit manual, să fie fân de munte, cu flori, cu tot ce trebuie. Îl ține la cuptor cu nu-știu-ce rețetă secretă, ore întregi. Rezultatul? O supă care mirosea a munte, a iarbă cosită, dar nu a praf sau uscăciune. Aroma era fix sentimentul ăla de vară la țară, de fân proaspăt, dulceag și fin. Un gust care te ducea instant cu gândul la locurile alea de munte.
După supa aia minune, ne-am mai plimbat un pic și apoi ne-am dus la hotel să ne luăm catrafusele. Pe la 3 jumate, aproape 4, eram gata de plecare. Am făcut un mic detour prin Brașov, că voiam să-l vedem pe Țuțu, un prieten vechi care se ocupă de unul dintre restaurantele din Piața Sfatului.
Și evident, cum să ne lase omul flămânzi? Ne-a pus pe masă o ciorbă de salată din aia adevărată, cu șuncă prăjită și ou făcut ca la țară (cred că-i zice ou scăldat sau omletă țărănească, habar n-am, dar fix gustul copilăriei). La felul principal am vrut să încerc niște spaghetti aglio olio e peperoncino. N-au fost cum visez eu, dar au fost cinstite. Mai aștept să ajung la Teglia, unde Sorin, cheful, mi-a promis că-mi face o porție exact ca la carte 🤭.
Am mai tras o tură de barfe cu burta plină, și pe la 23:30 seara am ajuns acasă. Ce credeți că am făcut? Normal: m-am apucat de lucru până pe la 2 noaptea 😂.
Și uite-așa s-au dus 36 de ore cu drumuri, alergare, plimbări aiurea, dronă pierdută și regăsită, mâncăruri de povestit nepoților și discuții cât pentru o săptămână. Din tot timpul ăsta, cred că vreo 28 de ore (nu, nu e greșeală 🤭) i-am avut pe hocii mei în picioare.
Pe asfalt, pe coclauri, prin noroi, pe busteni uzi, prin păduri și iarba aia mare și lipicioasă, chiar și la masă când nu-mi venea să-i mai scot din picioare. Pantofii ăștia nu sunt doar „încălțări de alergare”. Sunt genul de prieteni cu care pleci la drum și nu-ți mai faci griji că trebuie să schimbi ceva pe parcurs.
Pe scurt: Challengerii mei m-au însoțit peste tot, fără să comenteze, fără să mă lase baltă. Dacă Bondi e autobuzul confortabil și Clifton e mașina de oraș care te scoate și la drum lung, Challengerii sunt SUV-ul compact care te duce și la mall, și pe coclauri, și în noroi, și la un gulaș bun. Pantofii ăia cu care și mergi, și alergi, și faci pe nebunul după drone.
Concluzia? E simplă: dacă vrei un pantof cu care să nu-ți mai pui problema „oare pe unde mă bag azi?”, Challenger 8 sunt fix aia. Un pact cu dracu’ — dar unul care merită. 😎