🏃♂️ O cursă luată în serios – Bucharest Half Marathon, în sfârșit ❤️
M-am trezit cu 3 ore înainte și am mâncat 2 croissante luate cu o zi înainte. Mi-am pregătit echipamentul și nutriția, care consta în: 6 geluri (câte unul la 20 de minute) și un flask cu izotonic. Acel flask îl car mereu cu mine în curse. Am eu o vorbă:
„Mai bine în plus decât în minus.”
Și mi-a fost de folos în multe situații.
Planul a fost simplu: să alerg. Nu știam exact cât, dar voiam – și simțeam – că trebuie să alerg între 1:40 și 1:45.
A existat și o motivație mai sentimentală, și aveam o poftă de alergat de nedescris. Modelul Clifton, pentru mine, este mai mult decât un pantof de alergare. Cu modelele 4, 5 și 6 am trecut prin câteva curse de 100 km și competiții de tip Ironman. Au contribuit la definirea mea ca sportiv de anduranță.
Cred că modelul 10 mi-a dat o stare de melancolie și m-a dus cu gândul la acele vremuri în care nu existau plăci de carbon – pe care le-am folosit ulterior la greu. Și tocmai de aceea am vrut să alerg ieri cu acești pantofi. Sunt destinați antrenamentelor, în mod special, dar, ca majoritatea pantofilor, pot fi folosiți în mai multe scopuri.
Această poveste nu este un review, este doar o trăire sinceră a unui concurs pe care am ales să-l alerg singur – cu un prieten care a avut mereu grijă de picioarele și genunchii mei. Nu cu Carmen, nu cu prieteni. Eu cu mine. Și cu o poftă de viteză pe care nu știam exact cât o pot duce, mai ales după cele 5 kg de bunătăți care s-au lipit de mine în Thassos și de care trag acum să scap. 🤭
După ce ne-am făcut încălzirea pe o străduță lăturalnică unde parchez de obicei, ne-am îndreptat împreună cu câteva mii de oameni către start.
Am avut surpriza să-l văd pe Gheo, la unul dintre standuri, care bea ceva apă.
Când l-am întrebat ce naiba caută la cursa asta, i-am spus că „proba de 10 km a fost ieri”, știind că el aleargă doar 10 km, cu greu.
Mi-a amintit, nu cu mare bucurie, că eu l-am înscris la cursa asta, ca și cadou de ziua lui. 😂 N-a respectat niciun plan de antrenament și, mai rău, petrecuse cu o seară înainte. Ce să zic? Îmi ceruse și niște sfaturi înainte de cursă...
I-am spus că n-am niciun plan pentru el, în afară de un sfat: „Bea apă la fiecare punct de hidratare.” 😂
Evident, nu așa se face o treabă din asta, și cum era de așteptat, la km 13 a șters-o acasă, pentru că începuseră durerile. Dar a avut tăria să se recunoască învins. Respect.
La start – multă lume, veselie cât cuprinde, muzică faină și tam-tam. M-am revăzut cu mulți prieteni, oameni cunoscuți datorită acestui sport, oameni faini din toate zonele țării.
Am luat startul împreună cu Carmen, de undeva mai din spate. După vreo 400 de metri ne-am luat „la revedere” și am zbughit-o.
Pe la km 1 am depășit gașca de paceri de la 2:20 și m-am bucurat să o văd pe Oana. Apoi… „zavalaizdranga” mai departe.
Am țopăit printre mulțimea de alergători, depășind pe unde aveam loc, filmând când era nevoie, încercând să țin pasul și ritmul în același timp cu oamenii din jur. A venit urcarea de la km 3, care m-a ajutat să-mi încălzesc picioarele și mai bine. Am încercat să le strunesc, dar erau puse pe fapte mari. Km 3 mi-a ieșit deja la 4:59, iar km 4 le-am ținut în frâu la un 5:05 🤣. Apoi… n-am mai pus frână. Și nici n-am mai trecut de 5.
🎥 M-am folosit de momentele în care filmam, ca să mă temprez, dar asta, clar, te obosește puțin în plus. Pentru că, evident, nu-ți miști corect mâinile și forțezi corpul într-o poziție deloc optimă pentru alergat, mai ales când tragi tare.
Dar a fost ok. M-am bucurat să-i văd, pe Kiseleff, pe primii concurenți, apoi pe toți cei rapizi.
L-am zărit și pe Marius Ionescu, un sportiv uriaș, pe care-l apreciez de mulți ani, cu gașca de la Mario Sport Club, încurajând alergătorii. A fost un moment mișto. Îți dă energie genul ăsta de susținere, mai ales când vine din partea celor care știu ce înseamnă o cursă.
🥤 La km 4 – primul gel.
💧 La km 5 – apă cât cuprinde. Cred că am luat 4 pahare. Am băut și am turnat pe mine, apoi am dat bătaie mai departe, căci picioarele aveau o poftă nebună de alergat.
Am trecut iar pe lângă gașca de la Mario Sport Club, din nou, și am mai tras un val de energie de la campionul nostru.
L-am felicitat și pe Robert Necula pentru câștigarea probei de 10 km de ieri.
Apoi – alte grupuri, alt vibe, altă energie trasă.
Pot să zic că cursa asta am trăit-o la maxim. Am bătut palma cu cei care țineau pancarte – unii nici nu erau pregătiți pentru asta, dar când mă vedeau că vin spre ei cu mâna întinsă, reacționau. Și de la fiecare am scos câte un trenuleț de energie de numa-numa și numa. 🤭
Tot pe partea asta m-am intersectat cu Carmen, prima și ultima dată în acest concurs.
Mai departe, pe Calea Victoriei, m-am bucurat pur și simplu de alergare și de lumea de pe margine.
Am bătut palma cu absolut toată lumea care întindea mâna. Mai ales cu copiii – care erau mega fericiți să facă asta. Bucuria lor era brută și te încărca direct.
La km 7.5 am luat al doilea gel și m-am bucurat că aveam apă în flask. Am ratat, din păcate, punctul de hidratare extra de la Pork – deși știam că mereu fac asta în fața magazinului. Nu m-am uitat atent și l-am trecut.
🎯 Senzația pe care o trăiam… nu știu dacă se poate exprima în cuvinte. Bucuria alergării, atunci când îți iese, e ceva foarte greu de descris. De aceea, după 2 ani de alergare, am ales să fac lucrurile cu cap: Să învăț să alerg, să învăț strategie, să învăț nutriție. Ca să nu mă mai chinui.
Iar ieri, din nou, lucrurile mi-au ieșit ceas.
Am tot filmat până pe la jumătatea cursei, dar apoi urma provocarea finală: Bulevardul Unirii – cu puțină umbră, doar dacă alergai pe banda din margine. Am văzut alergători care o luau și pe banda destinată urgențelor, dar am preferat să rulez excesiv de "regulamentar". ☺️
Pe porțiunea asta începe greul de fapt, mai ales dacă nu ești pregătit corespunzător, te supraapreciezi și nu ai o nutriție pusă la punct. Soarele bătea tare. Chiar dacă afară erau doar 16–18 grade, în alergare resimți 28, dacă nu 30.
La punctul de hidratare de pe Națiunile Unite, la km 9.5, mi-am turnat apă efectiv pe tot corpul.
Am luat vreo 7 pahare, și ce nu intra în mine se ducea pe mine. Am turnat pe piept, spate, cap, brațe și picioare. Mi-era puțin "friguță", dar știam ce mă așteaptă pe Unirii.
Pe linia dreaptă, până în fântâna mare, am depășit și pacerii de la 1:50. Speram, în mintea mea, să-i ajung și pe cei de la 1:45, în speranța că voi scoate un timp spre 1:40. Exista speranță, dar nu făceam nimic special pentru asta, mai mult decât să respect planul și ritmul reglat de la începutul cursei.
Îmi place să alerg pe Unirii la dus. La întors, Casa Poporului e ca o Fata Morgana către care alergi și tot nu ajungi la ea. 😂
M-am intersectat și cu Vali, prietenul meu de alergare, cu care am avut câteva aventuri prin alte țări. I-am urat tradiționalul: „Săru’mâna, Dom’ Părinte” (pentru că aleargă costumat în diverse, dar cel mai bine îi stă în popă 😁)
și mi-am continuat cursa, perfect, ca un pacer.
Chiar, mi-e dor să fiu pacer. Am citit și relatarea lui Gabriel Solomon despre experiența lui de pacer la London Marathon și mi-a făcut nițică poftă.
La km 12 am luat următorul gel, iar la Piața Muncii (km 13.5) m-am udat din nou din cap până în picioare. Aici cred că am reușit să iau 8 pahare. 😂 Nu că vă imaginați că ar fi 2 litri de apă – sunt pahare umplute pe jumătate, tocmai ca să poți bea din ele.
Alergarea pe Bulevardul Basarabia nu e cea mai spectaculoasă, dar e locul în care simți că te apropii de final. Acolo începe greul, de obicei, și acolo faci ultimele calcule.
Începeam să văd punctul de întoarcere și pacerii de la 1:45. Pe ultimii 5 km m-am stabilizat perfect la 4:41–4:44.
După întoarcere, mi-am dat seama că voi alerga de aici cu vânt din față, ceea ce făcea imposibil să accelerez de la km 15–16, așa cum mi-aș fi dorit, dar am mai luat un gel și m-am bucurat să constat ca mai aveam unul. Numai bun pt km 19. Practic am accelerat doar ca să mențin ritmul. Și l-am menținut, cu mândrie zic, la 4:46–4:48, până la km 19. 😁
🚂 Sprint final – pufăiala legendară și finish cu emoție
Ei bine, la km 19, după o noua hidratare și bălăceală, am simțit că mai am energie și i-am dat blană. Am apăsat accelerația spre 4:30 și am început să simt cele 5 kg reținute în Thassos, de care trebuie să scap urgent. Pufăiam ca o locomotivă.
Mi-am adus aminte de nea Ilie, cum pufăia pe lângă mine în primii ani de alergare și mă încuraja, abia putând să vorbească. A fost un flashback puternic – din alea care te răstoarnă puțin în suflet. ❤️
Am mai dat de gașca de la Adidas Runners și de alte grupuri, mai mari sau mai mici, de la care efectiv am absorbit energie și vibe – exact ce ai nevoie în momentele grele… sau foarte grele, după caz.
🎉 Chiar înainte de poarta de finish, m-am bucurat să o văd pe Andra, fiica mea. Și am trecut linia de sosire cu zâmbetul larg și cronometrul pe 1:42:54.
M-am bucurat să-l reîntâlnesc pe Gabriel, cu care m-am cunoscut la Xman anul trecut și apoi ne-am tot intersectat în curse.
Cu Alexandru, Nicolae, Viorel și mulți alții. Mi-a făcut mare plăcere să vorbim, să facem o poză, să ne cunoaștem.
E o atmosferă tare faină de sărbătoare, concursurile astea. Chiar mi-a fost dor. ☺️
🧠 Concluzie: am alergat ca un ceas elvețian ⌚ - știu, sunt modest 😁
După primii 4 km, cât mi-am reglat ritmul, am alergat între 4:39 și 4:44 timp de vreo 8 km, cu două excepții, pe urcări, când am atins 4:52 și 4:54 min/km.
Pe porțiunea asta am mai scos GoPro-ul ca să filmez și am tot depășit alergători, până pe la km 10.
Apoi, de la km 15 – cu soare în cap și vânt din față – m-am stabilizat la 4:46–4:48, cu un sprint pe ultimii 2 km la 4:38, moment în care mi-am și scuipat plămânii, tușeam și abia puteam vorbi la final. 😂
👟 Pantofii cu care am alergat s-au comportat excelent. Nu am avut niciun fel de problemă, cu o singură excepție, care oricum a fost vina mea. Pentru că îmi plac foarte mult – da, v-am mai spus asta de vreo 14 ori – îi port și la mers.
Și sunt lăsați mai lejer, pentru că sunt puturos și mi-e lene să-mi leg șireturile. Îi încalț direct.
Dar n-a fost bai.
Au alergat ei și așa, mai „pe lărgeanu”.