Nu știu cum sunteți voi, dragilor, dar eu, când văd o dimineață cu soare blând și vântu’ așezat, parcă mă ia doru’ de drum și de trudit din greu, așa… degeaba.
Și cum stăteam eu cu o mână pe coarne și alta pe nădejde, mi-am amintit că n-am mai făcut de mult o tură zdravănă, cu urcări de-ți lasă limba în piept și coborâri de te rogi la frâne ca la moaște.
Însă, ce să vezi? Înainte să ies pe ușă, mi s-au așezat ochii pe pedalele Assioma – moarte, frate! Descărcate de tot. Deci n-aveam să știu ce putere scot din pulpele astea bătrâne. Dar mi-am zis așa, ca omul simplu și fără pretenții:
— Las’ c-oi merge pe feeling, minimalist, cum făceam odată pe drumurile din Humulești, fără wattmetru, fără bluetooth, fără alte drăcovenii moderne.
Și m-am urnit la drum, cu inima cam nehotărâtă, dar cu speranță-n piept… și a ieșit, măi frate, o zi de mi-au sărit fulgii din cap!
Și m-am dus așa, ca omul simplu care crede că știe în ce se bagă… și nu știe. Primii treisprezece kilometri au mers blajin, valuriți, cu roata când la deal, când la vale, până în Limenas — sat cu nume domol și asfalt șugubăț. Acolo începe veselia.
Patru kilometri și jumătate de urcuș nesătul, de ziceai că trage cineva de mine cu funia. Una-ntr-una, fără pic de răgaz, de parcă drumul avea ciudă pe mine. Dar m-am ținut, că doar n-oi fi ajuns eu până aici să mă las păgubaș în coastă.
Și când încep a coborî spre Panagia, simt eu ceva suspect… nu-mi plăcea cum trăgea lanțul. Mă uit la Di2 — ce să vezi, mort! Nici urmă de viață. A secat ca fântâna-n toiul verii.
Și atunci m-a pocnit adevărul ca o rafală-n bot: rămăsesem pe foaia mică, și mai aveam vreo șaptezeci și patru de kilometri de dus… printre munți, printre măslini, și prin câmpuri unde blana era sfântă, nu moft.
Iar la final, oleacă de plat printre valuri… unde fără blană ești doar o frunză-n vânt.
M-am oprit o clipă, am strâns buzele ca baba care-și uită pălăria-n tren și-am zis în mine:
— Ce faci, mă, te-ntorci? După 56 de minute de muncă cinstită? Nu mai ești în stare de-un necaz?
Și-am hotărât așa, cu bătătura-n suflet și foaia mică pe suflet: cu Dumnezeu înainte!
Și de-aici începe alta dandana — coborârile, măi oameni buni, de zici că erau scrise de diavol cu mâna stângă. Eu mă jurasem că nu mai pun mâna pe frâne, că le menajez, că-s bătrâne și fragile… da’ când au început curbele alea strâmbe, de-ți picau urechile la vale, am priceput că fără ele ajung poveste cu morală la știrile de la ora cinci.
Pe unele m-am ținut tare, am zis că dacă mă duce Terra, să mă ducă, că doar am mâncat mălai cu lingura, nu cu paiu’. Da’ au fost și câteva unde mi-a fost clar că n-am avut eu… cum să spun… cuvântul ăla care începe cu „c” și se termină cu „oaie”.
După ce treceai de cotiturile alea de groază, începea alt necaz: pedalam în gol la treizeci și opt de kilometri pe ceas, și tot așteptam să vină viteză de undeva, să mă-ajute ceva, să împingă o palmă de vânt din spate, măcar un porumbel cu bun simț.
M-am strâns cum am putut, cocon, Superman, orice — numa’ să înșel vântul. Să fiu mai puțin om, mai mult proiectil.
Așa am trecut, cu multă nădejde și puțină demnitate, de Skala Potamia. Am suit în chin până-n Kinira, am coborât la vale cum a dat Domnul, și iar am urcat. Și tot așa, de ziceai că-s în iadul cu reluări.
Și după ce-am trecut de vale și deal ca-n psalmii de ploaie, am ajuns la Aliki — loc cu apă limpede, pietre albe și soare care te bate în moalele capului fără milă, ca o babă supărată cu făcălețul.
Acolo, după mintea mea și durerea din coapse, vine partea cea mai grea: două urcări, fiecare de vreo doi kilometri, drepte și nemiloase, ca o ceartă cu nevasta pe stomacul gol.
Soarele? Fierbinte. Traseul? Hoț. Picioarele? De plumb.
Pe la mănăstire, undeva sus pe stâncă, m-am oprit o țâră. Am făcut o poză. Una. Atât. Nu de drag, ci ca să zic c-am făcut. Și-apoi i-am dat din nou la pedale, cu vânt în bot, cu năduf în spinare și cu speranță că pe coborâre mă lasă Terra să fiu și eu băiat de oraș.
Pe urcarea a doua m-am întâlnit cu două domnițe. Una cu MTB, biata de ea, cu ghidonul legănat ca volanul la căruță pe drum cu hârtoape. Găsesc repede un imbus, îl scot ca un cavaler dintr-o poveste cu lanțuri și n-o las să plece până nu-i strâng șuruburile cu mână de gospodar.
Cealaltă? Flower power. Prima oară pe SPD-uri, picase de două ori, dar nu părea să-i pese. Râdea, de zici că pământul e covor de petale, nu pietriș de blesteme.
După ce le-am lăsat în urmă, mă uitam cu jind la coborârea de la Giola… unde altă dată îi dau blană de-mi curg lacrimile pe obraji de bucurie. Da’ acu’? Rugăciuni, taică!
Dacă nu m-am rugat de bicicletă, de roți, de Terra și de toate cele sfinte, numa’ să-mi dea un strop de viteză în viață… Degeaba.
Și colac peste pupăză, s-a pornit vânt din față pe coborâre, că doar necazul nu vine singur, vine cu rudele și cu prietenii lui din sat.
Așa îți arată universul, fraților, culmea de sus, doar ca să vezi mai bine partea plină a paharului… și să bei aer din ea.
Și-ntr-un târziu, când sufletul se zvârcolea în mine ca peștele-n traistă, am făcut un popas la un magazan — da, magazan, cum zic ăștia care vând de toate și nu dau rest exact niciodată.
Am luat ceva dulce, așa de-al dracu. Nici n-aveam poftă, dar simțeam că dacă nu bag o boacănă pe gât, sparg ghidonul cu dinții. Bunătate, zic eu, de liniștit nervii și stomacul în același timp.
Apoi am continuat. Trecui de Potos, și cum îmi arunc ochii spre cafeneaua unde nenea acela cu șorț înflorat îmi făcea niște kourabiedes de le visam noaptea… ce să vezi?
În renovare, frate. Închisă. Deci primăvara asta… fără kourabiedes proaspăt. Pedeapsă dumnezeiască.
Și cum vine câteodată ploaia cu piatră după secetă, așa a venit și calvarul de la Limenaria spre Skala Rachoni. Vânt din față, de zici că împingeam ditamai căruța în pantă, nu o bicicletă pe șosea.
Coborârile mi le făcea avarza, platul mă storcea ca pe rufe-n ciutură. După Prinos, mai aveam vreo cinci kilometri și simțeam că trag de mine ca de-un sac de cartofi care se dă înapoi.
Și-atunci, claxoane în spate! Mă întorc și-l văd pe Paul, cu un zâmbet până la urechi și un „deget” ținut sus, mândru, ca o binecuvântare între frați. Un „f*** you” din suflet. Cu dragoste, ce-i drept.
Acum venea și el — și zic: „Las’ că ne vedem la final și-l pup între ochi pentru încurajare.”
Și uite-așa, ajuns aproape de Skala Rachoni, cu un kilometru rămas și sufletul pe ghidon, mă lovește o rafală de vânt care aproape m-a oprit.
Apoi mi-a dat-o bine pe final… pe plat… paisprezece kilometri la oră, cu ultimele resurse. Trăgeam și râdeam ca prostul, cu gura până la urechi:
— Doar atâta poți?
Știu. Se poate și mai rău. Puteam să rămân blocat pe foaia mare, să fac și pană. Da’ n-a fost. A fost bine.
Un antrenament cum nu speram. Bun rău.