Maratonul nu se termină la linia de finish. Acolo doar se verifică dacă ai învățat sau nu lecțiile de pe drum. Și, ce să vezi, nu mereu câștigă cel mai antrenat, ci cel mai atent la detalii.
Am descoperit asta după ani de alergări în care am făcut toate prostiile posibile: mi-a udat cu flaskuri care curgeau, mi-am nenorocit sfârcurile, mi-am dus telefonul la groapă de gunoi din cauza transpirației, am băut apă caldă din rucsac și am plecat ca din pușcă doar ca să mă târăsc apoi ca un zombie la km 32. Toate greșelile astea m-au învățat un singur lucru: micile detalii fac diferența dintre „finish cu zâmbet” și „finish cu nervi și plâns în pumni”.
Așa că am strâns aici 10 chestii banale, dar absolut esențiale, care te pot ajuta să termini un maraton cu fruntea sus și picioarele întregi:
1. Cutița pentru pastile
2. Punguțele cu zip – Ikea, mama lor!
3. Flaskul pentru apă – și secretul gumuștiuc
4. Sfârcurile chinuite
5. Cum să termini cu zâmbetul pe buze (chiar și când planul s-a dus)
6. Cum să nu-ți distrugi cursa din start – respectă planul, nu ego-ul
7. Șosetele, mama lor azi
8. Cum să iei gelurile și apa la interval fix – ghidul „Eat, frate!”
9. Cum să nu-ți curgă transpirația în ochi – căciula fără cap și ochelarii care fac magie
10. Cum să nu te enervezi (și, mai mult, să transformi nervii în energie)
____
1. Cutița pentru pastile
La prima vedere pare ridicol să porți după tine o cutiuță minusculă de plastic când alergi maraton. „Ce faci, frate, bagi aspirină la km 30?” – am și primit glume de genul ăsta. Dar cutiuța asta mi-a salvat de nenumărate ori cursa. Nu, nu vorbesc de pastile minune. E vorba de chestii banale, dar esențiale: capsule de sare (electroliți), magneziu și vitamina C.
Electroliții sunt cheia să nu te cramponezi ca un acordeon pe final. Eu iau două pastile de sare pe oră, începând după primele două ore de alergare. La maratoane, unde timpul e mai scurt, de obicei bag la km 30. Magneziu – aici e ritual: 1000 mg la km 28–30, fără excepție. M-a scăpat de multe ori de crampe urâte, gen din alea care vin fulgerător și te lasă cu fața schimonosită la marginea drumului. Și da, pun și vitamina C acolo, tot pe la km 30. Nu pentru placebo, ci pentru că ajută imunitatea și reduce stresul oxidativ după ore întregi de efort. În traducere liberă: nu-mi place să mă simt ca după o noapte albă, cu ochii umflați și capul greu.
Cutiuța mea e de dimensiunea uneia de baterie de GoPro. Mică, compactă, dar indestructibilă. Am încercat la început cu folii, punguțe, chiar și cu bucăți de hârtie împăturită. Rezultatul? Pastile zdrobite, pulbere prin brâu, sau pastile care săreau ca zarurile în pahar la fiecare pas. Până când am câptușit cutiuța cu hârtie (pe interior) și am văzut că funcționează: nimic nu se mai lovește, nimic nu mai crapă.
Singurul inconvenient? Privirile celorlalți alergători. 😂 Când scot cutiuța și înghit ceva la km 30, mulți se uită la mine ca și cum tocmai am scos un flacon secret de doping. Asta e partea amuzantă: la fiecare maraton am simțit ochii „judecătorilor” pe mine. Am învățat să le iau discret, cât mai rapid, ca să evit discuțiile de genul „Ăla ia ceva suspect, de aia merge așa bine”. Dacă nu știi povestea, e ușor să judeci. Eu însă știu exact că fără cutiuță aș fi ratat multe curse.
În concluzie: poate părea un detaliu mic, dar detaliile astea sunt diferența dintre o cursă dusă decent și una terminată târâș. Cutița de pastile nu-ți aduce aplauze, dar îți aduce liniștea că, la momentul critic, ai exact ce-ți trebuie. Și în alergare, liniștea asta valorează mai mult decât un ceas nou sau o pereche de pantofi flashy.
2. Punguțele cu zip – Ikea, mama lor!
Un detaliu banal care face diferența dintre o cursă liniștită și o tragedie tehnologică. Nu e vorba de geluri – alea au ambalajele lor și rezistă. Dar gândește-te la telefon, la chei, la cardul de la mașină, la cutiuța de la căști (dacă folosești). Toate sunt victime sigure când le cari direct în brâu sau în buzunar, acolo unde transpirația curge fără milă.
Eu am pățit-o cu un iPhone – după luni de alergat cu el în brâu, ud fleașcă, s-a dezlipit ecranul. Adică efectiv i s-a ridicat display-ul ca un capac de conservă. 🤦♂️ Cheile? Zornăiau la fiecare pas, parcă alergam cu clopoțel de capră pe munte. Și partea cea mai enervantă: cardul de la mașină. S-a udat atât de tare încât abia mai mergea. Și îți spun eu, nu vrei să ajungi după 30 km, transpirat și obosit, și să descoperi că nu mai poți porni mașina pentru că ți-a curs transpirația și pe card.
De atunci, am mereu 1–2 punguțe cu zip (cele de la Ikea sunt sfinte, dar merge orice ziplock bun). Într-una pun telefonul, ca să rămână uscat și să nu se mai lipească de mine ca o lipitoare udă. În alta – cheile, cardul mașinii, banii, cutiuța de la căști dacă e cazul. Și gata: totul e protejat, nimic nu mai zdrăngăne, nimic nu se mai distruge.
Punguțele astea sunt genul de invenție banală pe care o ignori până când pățești beleaua. După care, nu mai pleci nicăieri fără ele. Și partea bună e că nu-s doar pentru alergare: le folosesc în deplasări, la plajă, la înot – oriunde vreau să țin ceva mic și prețios în siguranță. Simplu, ieftin, genial.
3. Flaskul pentru apă – și secretul gumuștiucului
Flaskul e genial: moale, ușor, se strânge pe măsură ce bei, nu zdrăngăne ca o sticlă de plastic. Dar are și un mare cusur: gumuștiucul (muștiucul, capătul din care bei efectiv). Majoritatea flaskurilor sunt gândite pentru trail, adică să le ții în piept, în buzunarele rucsacului, și să bei rapid din ele. Acolo, dacă se apasă accidental, nu-i bai – nu curge mult. Dar dacă bagi flaskul într-un brâu, ai toate șansele să se preseze fix muștiucul și să înceapă să te ude. Nu masiv, dar suficient cât să te trezești la start cu spatele ud fleașcă. Și crede-mă, nu e o senzație plăcută să pleci la maraton cu fundul rece și tricoul lipit de tine.
Mulți m-au întrebat ce fac ca să evit asta. Ei bine, există două variante:
Flaskuri cu muștiuc care se închide prin rotire. Am găsit așa ceva la Decathlon. Practic, pe lângă că-l muști, îl și rotesti puțin și se blochează. Simplu și eficient. Problema e că nu prea îmi plac, pentru că sunt cam bădărane, nu au aceeași finețe și ergonomie ca flaskurile premium.
Combinația magică: flask de la Compressport sau Salomon (super bune ca materiale și cum se mulează pe corp) + muștiuc de la Decathlon (cele mai ieftine, de la flaskurile lor de 250 ml). Practic, faci un Frankenstein al flaskurilor: corp premium + gumuștiuc ieftin, dar cu închidere prin rotire. Rezultatul? Minuni. Nu mai curge, nu mai stai stresat că pornești cu spatele ud și poți să alergi relaxat.
Deci secretul nu e doar să ai flask, ci să ai flask cu gumuștiuc care se blochează. Asta îți dă control, îți salvează nervii și hainele, și face diferența dintre „vai ce m-am udat” și „hai că am scăpat ieftin de data asta”.
4. Sfârcurile chinuite
Aici nu e de glumă, pentru că usturimea aia care începe pe la km 20 se poate transforma într-un mic coșmar până la finish. Există soluții clasice: patch-uri speciale pentru alergători (rotunde, autoadezive), plasturi chirurgicali sau chiar acele „pads” pe care le folosesc femeile când alăptează, ca să nu curgă laptele. Toate sunt ok, fiecare cu avantajele și dezavantajele lor. Mulți folosesc și vaselină – e simplu, e ieftin, e la îndemână. Eu, recunosc, am oroare de chestii slinoase. Singurul loc unde pun vaselină e pe gât, când îmbrăc costumul de neopren, ca să nu mă irite pe gât. În rest, ideea de a mă unge înainte de maraton îmi provoacă repulsie, parcă mă simt ca un mic kebab pregătit pentru rotisor.
Și atunci vine marea revelație. Anul acesta am descoperit tricourile Compressport, luate de la SportGuru. Și nu mă refer doar la cele tehnice, care sunt făcute special să scoată transpirația rapid și să usuce pielea, ci și la tricourile de concurs, primite la evenimente gen Carpathia Trails sau Transfier. Eu transpir enorm, tricoul devine fleașcă după o oră, și totuși… materialul de la Compressport face minuni. Nu știu cum e țesătura aia, dar efectiv nu mai simt frecarea aia nenorocită și nu am mai avut nicio problemă cu sfârcurile. E o diferență uriașă, mai ales pe alergările lungi.
Culmea ironiei: am realizat asta de-abia când m-a întrebat un prieten, acum câteva zile, ce să aleagă – patch-uri sau vaselină? Și mi-am dat seama că răspunsul meu, sincer, nu mai e nici patch, nici vaselină, ci să schimbe tricoul. Pentru mine asta a fost soluția salvatoare. Evident, nu spun că e rețeta universală – fiecare își găsește varianta proprie, poate alt brand, alt material. Dar eu am simțit diferența pe pielea mea, și de atunci nu mai concep să intru într-o cursă lungă fără un Compressport pe mine.
5. Cum să termini cu zâmbetul pe buze (chiar și când planul s-a dus)
În orice maraton există două scenarii: fie îți iese cursa, fie la un moment dat îți dai seama că nu mai are cum. Și atunci ai două opțiuni. Prima: să te enervezi, să forțezi degeaba, să te arzi complet și să treci linia de finish cu fața strâmbă și nervii praf. A doua: să accepți că n-a fost ziua aia și să transformi restul cursei în altceva.
Pentru mine, lecția asta a fost aur. În momentele în care am simțit că nu mai duc ritmul sau că zidul m-a prins mai devreme, am schimbat registrul. Am lăsat-o mai moale, am ridicat privirea și m-am uitat la ce era în jur. Public, copii pe margine, alți alergători care erau la fel de praf ca mine. Și am descoperit că, în loc să mă consum pe interior, puteam să dau energie. Am început să vorbesc cu cei de lângă mine, să-i încurajez, să le zic bancuri proaste sau să le fac galerie din alergare. Practic, am devenit un fel de pacer neoficial pentru cei care erau pe muchie.
Și senzația e incredibilă: în loc să te târăști spre finish ca o dâră de oboseală, termini cursa cu zâmbetul pe buze. De ce? Pentru că simți că ai contat pentru altcineva. Că, deși tu nu ți-ai făcut recordul, ai contribuit la recordul sau reușita altuia. Și energia asta, venită din schimbarea focusului, îți schimbă total modul în care vezi maratonul.
Eu zic că e un „hack” psihologic genial: când nu-ți mai iese cursa pentru tine, fă-o pentru ceilalți. Devii instant mai relaxat, îți vine cheful de glume, te bucuri de atmosferă și alergi cu o lejeritate pe care n-o simțeai la km 10 când încă te luptai cu ceasul. La final, poate nu scoți timpul dorit, dar scoți altceva mult mai valoros: un maraton trăit, nu doar alergat.
6. Cum să nu-ți distrugi cursa din start – respectă planul, nu ego-ul
Cel mai rapid mod de a-ți face praf un maraton e simplu: să nu respecți planul. În primele minute ești prins în euforia mulțimii, muzica bubuie, oamenii fug ca din pușcă și ego-ul îți șoptește: „hai, că nu pot fi toți mai buni decât mine!”. Și exact atunci îți torni singur plumb în picioare.
La Cluj, în 2023, am făcut fix asta. Eram cu Gabi, entuziasmați ca doi pui de primăvară. Red Bull, cafea, chef de vorbă și un ritm cu 20–30 secunde mai repede decât planul. La km 10, pulsul deja trecuse de 170. La km 18 am avut revelația că nu mai am cum să duc în ritmul ăla și l-am lăsat pe Gabi să se ducă. Dar răul era făcut: la km 25 puls 195, picioarele nu mai răspundeau. Am trecut la mers, la hidratare și la „mod supraviețuire”. Și totuși, după km 28, corpul mi-a dat un bonus: am prins din nou energie, am tras mai tare și am terminat în forță, cu timp de 3h56. Lecția? Dacă pleci prea tare, ajungi să plătești scump pe la mijlocul cursei, iar ce urmează e loterie.
La București, în 2015, a fost altă greșeală: supraaprecierea nivelului și decizia neinspirată de a alerga cu rucsac de hidratare. În teorie, părea plan genial: nu pierd timp la punctele de apă 😂. În practică, rucsacul ținea de cald ca un cojoc, apa era mai caldă decât aerul și am băut mult prea puțin. Rezultatul? La km 32 m-a lovit zidul cu tot ce avea mai rău. Am scăpat doar cu un gel, ceva apă rece și nițică târșâială de 2 km, dar cursa fusese compromisă.
Adevărul e simplu: dacă respecți planul, la km 18–20 începi să treci pe lângă primii care s-au dus prea tare. Iar pe la km 32, când mulți se prăbușesc, tu alergi constant, îi depășești ca un mic zeu și te bucuri de fiecare pas. Niciun ego hrănit la start nu bate satisfacția asta.
7. Șosetele, mama lor azi
Pantofii sunt mereu în lumina reflectoarelor – toată lumea vorbește despre modele noi, despre carbon, despre drop și amortizare. Dar șosetele? Alea sunt tratate de multe ori ca un accesoriu banal. Și totuși, șosetele pot face diferența dintre un maraton dus cu picioarele întregi și unul terminat cu bătături, răni și nervi. E primul strat de contact dintre tine și pantof, și dacă el nu e bun, tot ce urmează devine un chin.
Eu am avut noroc: încă din primul an de alergare am descoperit șosetele de la Compressport și de atunci n-am mai schimbat tabăra. Mi-au fost alături la toate cursele, de la primele maratoane până la ultra, și mi-au salvat picioarele de multe belele. Iar când au apărut modelele Ultralight, am trecut direct pe ele și n-am mai vrut altceva.
Ce au special? În primul rând, sunt incredibil de subțiri, dar fără să piardă protecția. Nu țin de cald (ceea ce e un avantaj uriaș la curse lungi), se simt ca o a doua piele și au grijă de picior în fiecare detaliu. Dacă pantoful e potrivit, poți uita complet de bătături, iritații și alte „bonusuri” neplăcute. În plus, se usucă repede și stau perfect pe picior, fără să se miște sau să facă cute.
Și da, recunosc: la prima vedere arată mai mult ca un ciorap de damă. Au zone transparente, fine, de zici că sunt pentru dans la bară 😂, nu pentru maraton (așa mi-a spus Oana, dar a folosit alt termen 😂). Dar paradoxul e exact ăsta: delicate la privit, beton la utilizare. Țin mai bine decât multe șosete groase și fac treaba cu vârf și îndesat.
Un mit pe care vreau să-l sparg: să nu vă fie frică că, fiind atât de subțiri, o să vă înghețe picioarele iarna. E imposibil. În alergare, labele picioarelor sunt mereu în mișcare, circulația le ține calde. E singura parte a corpului care chiar nu are cum să înghețe. Am alergat și pe frig serios cu Ultralight și nu am avut nicio problemă.
Pentru mine, șosetele astea sunt una dintre cele mai bune investiții. Nu arată spectaculos, nu-ți aduc like-uri pe Instagram, dar îți aduc liniștea că picioarele rămân în regulă după ore întregi de alergare. Pffffoai, ce bine fac treaba! 😁
8. Cum să iei gelurile și apa la interval fix – ghidul „Eat, frate!”
Nutriția și hidratarea sunt scheletul invizibil al maratonului. Poți să ai pantofi buni, antrenament ca la carte și picioare odihnite – dacă dai cu bâta în nutriție, la km 30 te ia zidul în brațe și-ți spune „hai la plimbare”.
Principiul de bază e simplu: carburantul tău sunt carbohidrații. Stocurile naturale de glicogen din corp nu te țin pentru toată cursa, așa că trebuie să-i realimentezi constant. Nu când ți-e foame, nu când îți aduci aminte, ci programat. Pentru majoritatea alergătorilor, asta înseamnă un gel la 20–30 de minute și câteva guri de apă sau izotonic la 15–20 de minute.
Problema e că, în cursă, nu stai să numeri minute. Ești atent la traseu, la puls, la ceilalți alergători, la atmosfera din jur. Și atunci, ce faci? Simplu: folosești ceasul. Garmin, Polar, Coros – toate au funcția de alarme. Îți setezi două notificări:
la fiecare 20–30 de minute, ceasul vibrează și apare mesajul: „EAT, frate!” sau „Bagă un gel, că nu mergi pe apă sfințită”.
la fiecare 15–20 de minute, altă alarmă: „WATER” sau, ca să te amuze, „Dă o bere pe gât 🍺”.
E incredibil cât de mult ajută o chestie atât de banală. Când îți vezi încheietura vibrând și scrie „Eat, frate!”, n-ai cum să mai uiți. Și partea faină e că umorul chiar contează. Dacă mesajul e sec, gen „Take gel”, îl ignori ușor. Dacă e ceva amuzant, îți smulge un zâmbet și îl respecți.
Eu am folosit mereu metoda asta și mi-a salvat multe curse. În loc să mă trezesc la km 30 că „ups, am uitat să iau gelul de la km 15”, am mers pe automatizare. Nu stai să calculezi, nu stai să-ți faci griji. Doar alergi, ceasul îți spune când, tu bagi combustibilul. Simplu și eficient.
9. Cum să nu-ți curgă transpirația în ochi – căciula fără cap și ochelarii care fac magie
Dacă nu ai simțit vreodată cum îți intră transpirația în ochi fix la km 30, când deja te doare tot corpul, înseamnă că ori ești un mutant, ori ai găsit deja soluția. Pentru mine, salvarea a venit sub două forme: vizierele (căciulile fără cap 😂) și ochelarii speciali, care fac magie cu șiroaiele de apă sărată.
Vizierele sunt simple, dar geniale: lasă capul liber să respire și țin fruntea uscată datorită benzii de material din față. Am folosit modele de la Compressport, dar preferatele mele rămân cele de la Skins. Nu doar pentru că-s super eficiente, ci și pentru că mi se par mai cool. Au în față un material care e aproape ca un prosop miniatural – absoarbe transpirația și o ține departe de ochi. Din păcate, nu se mai fabrică, dar dacă pui mâna pe așa ceva, păstrează-le ca pe relicve.
A doua soluție sunt ochelarii. Nu orice ochelari, ci aceia care au rama gândită să stea lipită de sprâncene și să direcționeze transpirația în lateral. Practic, șiroaiele de pe frunte ocolesc ochii și cad pe lângă față. E un detaliu mic, dar când ești fleașcă și alergi cu sarea în ochi, devine diferența dintre „încă un kilometru decent” și „alerg ca orbetele”. Eu am încercat mai multe modele, dar cu Oakley am avut cea mai bună experiență: stau fix, nu alunecă, și fac exact ce trebuie să facă – să te lase să vezi drumul, nu lumea printr-o perdea de lacrimi sărate.
Combinația vizieră + ochelari buni e rețeta perfectă. Scapi și de transpirația în ochi, și de stresul că nu vezi nimic pe coborâri. Plus că, sincer, arată bine în poze – și nu strică niciodată să termini cursa transpirat, dar cu stil.
10. Cum să nu te enervezi (și, mai mult, să transformi nervii în energie)
Un maraton nu e doar despre picioare și plămâni, e și despre cap. Și fix capul e cel mai fragil pe traseu. Când ești obosit, stresat sau ai intrat în panică pentru că nu ți-a ieșit ceva, orice fleac te poate irita. Brusc, sunetul pașilor altuia pare un ciocan pe asfalt. Sau un alergător care urlă ca descreieratul „Zâmbesteeee!” (am un prieten care face asta 🤭) - și poate nu te-a prins în ziua potrivită – și orice mică deviere de ritm îți toacă nervii.
Și apoi mai sunt și factorii externi, care au și ei partea lor de „merit”. Unul cu boxa la maximum lângă tine, ca să demonstreze ce playlist grozav are. Altul care-ți taie fața de mai multe ori, de parcă face drifturi pe traseu. Sau clasicul: cineva care se ia la întrecere cu tine non-stop, chiar dacă tu nu ești într-o cursă cu el. Sunt un milion de motive să te aprinzi.
Și aici vine partea psihologică: nervii tăi nu-l afectează pe celălalt, ci doar pe tine. Nu-l pedepsești pe ăla cu boxa dacă îți strici moralul. Nu-i faci în ciudă celui care ți-a tăiat fața dacă tu îți pierzi concentrarea. Toată energia asta se întoarce împotriva ta și îți sabotează cursa. E ca și în viață: când lași nervii să te conducă, cel care pierde ești tu, nu cel care te-a iritat.
Soluția? Să nu te lași pradă. Să-ți ridici privirea, să-ți zici „asta e doar zgomot, eu am alt drum de făcut” și să iei energia altfel. Uneori chiar cu ironie: dă-i noroc cu palma, fă-i semn că ai înțeles, sau trage aer adânc și folosește dracii ca să mai scoți 5 secunde din picioare. În loc să-ți pui frână, transformă enervarea în combustibil.
Și nu uita: ai la dispoziție niște fântâni nelimitate de energie – voluntarii și oamenii de pe margine. O palmă bătută cu oricine îți dă o energie de nedescris. Strigătele lor, încurajările, simpla lor prezență îți pot ridica moralul mai tare decât un gel cu cafeină. Ia energia asta, fă-o a ta și lasă nervii deoparte.
La final, nu contează câți ți-au tăiat fața sau câți au încercat să se ia la întrecere cu tine. Contează să treci linia de finish cu moralul intact și cu sentimentul că nu ți-ai sabotat singur cursa.
____
Toți vrem un timp bun, o poză mișto și să nu ne ia ambulanța de pe traseu. Dar oricât ai fi tras la antrenamente, dacă detaliile te prind nepregătit, riști să te împiedici fix înainte de finish (sau de postarea de luni 🤭).
Zeci de kilometri mai târziu, nu o să-ți amintești fiecare pas. Dar o să-ți amintești cum te-ai simțit când ai trecut linia de sosire – ud, obosit, fericit și cu fundul salvat. 😁
Dacă ți-a plăcut lista asta, dă-i un share și fă-i pe prietenii tăi să creadă că tu ești ‘guru-ul’ alergării. 😂 Acu’, să nu zici că mă dau guru – eu sunt doar unguru' (pe un sfert) care-și ia produsele de la SportGuru. Tu poți să ți le iei de unde socoți că e mai bine. 😉