Dupa acel semimaraton de la Alba Iulia, am prins gustul concursurilor. Atmosfera, adrenalina, oamenii care te incurajeaza de pe margine, chiar si concurentii, erau ceva nou pentru mine, ceva incredibil, ceva ce nici nu stiam ca exista. Vazusem prin filme sau la televizor vobindu-se despre asta, dar una e sa auzi si alta e sa traiesti acele clipe. 

Chiar de a doua zi, dupa concurs, m-am apucat sa caut concursuri de alergare la noi in tara si am descoperit ca erau cateva chiar in urmatoarea perioada. Astfel, m-am inscris la Maratonul Nisipului, care avea loc la doar 2 saptamani dupa cel de la Alba Iulia. Am constatat ca dupa ce a trecut febra musculara, eram totusi in forma si am putut sa alerg in saptamana urmatoare. Pentru ca ne placuse foarte mult senzatia, planuisem cu Paul sa mai facem un semi chiar in weekendul urmator, in Padurea Baneasa. Ne-am inteles chiar sa alergam 23 km. Pentru ca eram atat de emotionat si mi se parea atat de incredibil ceea ce facem am fost in stare cu o zi intainte sa caut prin tot Bucurestiul un loc unde se pot face medalii la comanda. Pe atunci nu se faceau la fiecare colt de strada. A doua zi am alergat cei 23 km, in Padurea Baneasa, stand la taclale si fara sa ni se mai para un efort supraomenesc. A fost momentul in care am reallizat ca alergarile de 20-25 km chiar sunt ceva normal si ca am ajuns la acel nivel la care puteam face asta saptamanal. Ne-am oferit unul altuia medalia si ne-am bucurat ca doi copii. Astazi, dupa 8 ani, pare ceva copilaresc, dar atunci cand alergarea era la inceput la noi in tara, iar informatiile le luam de pe site-uri in engleza si 2-3 site-uri romanesti, fiecare record de distanta parea o mega realizare. Si chiar era, daca luam in considerare stilul meu de viata anterior si faptul ca nu facusem sport vreodata.

Am planuit atunci sa facem primul maraton in Bucuresti, pe 10 mai 2015. In acea zi avea loc Maratonul Regal, organizat de Asociatia Corporeanima, cu sprijinul Casei Regale a Romaniei. Atunci am reconfigurat si setat programul de antrenament pe aplicatia Nike Plus Running si am inceput sa urmam programul de antrenament pentru maraton. Intr-o oarecare masura si nu de la inceput, pentru ca aveam doar doua luni la dispozitie. Orice program dureaza minim 3 luni, dar am considerat ca aveam ceva avans totusi cu primele doua luni in care ne-am apucat alegat si ne-am pregatit pentru concursul de la Alba Iulia. In plus, faptul ca puteam alerga saptamanal un semi (21 km) ne dadea aripi.

Weekendul urmator m-am dus la Maratonul Nisipului, unde am participat la proba de semimaraton. Era un concurs care avea loc primavara, pe nisip, dar avea avantajul ca nisipul era destul de tare in acea perioada. Incepusem sa recunosc alergatori care participasera si la Alba Iulia. Am fost impresionat si de faptul ca observam cata lume si mai ales la ce varste alearga, in mod special proba de maraton. Nu erau chiar tinerei. Aici cred ca l-am vazut prima oara pe Ilie Rosu, un alergator la vreo 50+ ani si care alerga cu steaguri, al Romaniei si altele, in functie de locatie. A fost “blestemul” meu aproape 2 ani, cred, sa-l pot depasi. Nu ca ar fi fost un alergator foarte rapid, mai ales cu 2 sau 4 steaguri dupa el si pe care le flutura pe tot parcursul alergarii, ci pentru simplul motiv ca mereu m-am supra apreciat sau mi-am dorit mai mult decat puteam si de multe ori, pe final de concurs (ultimii 5-10 km) ma depasea. Il auzeam mereu ca vine din spate si respira ca o locomotiva, dar mereu ma incuraja cand trecea pe langa mine.

Startul s-a dat la 10 si-am plecat foarte increzator, dar mai de la coada grupului :)) Habar n-aveam ce inseamna sa alerg pe nisip. In prima parte s-a alergat chiar pe malul marii, unde nispul era mai moale, apoi mai pe plaja, unde nisipul era tare sau batatorit de masinile organizatorilor. Tin minte ca m-am simtit foarte bine pana pe la km 17, cand au aparut primele semne de oboseala si o data am si luat-o la pas. N-a durat mult pentru ca a venit o alergatoare din urma si, cu doua vorbe de incurajare, mi-a dat energia necesara sa o iau din nou la fuga. La final m-am simtit ca un zeu :))) Terminasem al treilea semimaraton in trei saptamani consecutive. Nu credeam ca e posibil asa ceva. 

Tot in aceste prime concursuri am inceput sa-i cunosc, direct sau indirect, pe alergatorii din “garda veche” si care alearga si azi (ultramaratonisti ca Liviu Bica, Floricica Neacsu si multi altii). Ma uitam la ei cu invidie si admiratie in acelas timp, si visam ca intr-o zi “o sa cresc si eu mare”, asa ca ei.

Am continuat in urmatoarele saptamani cu pregatirea pentru maraton. Participam in continuare la un eveniment organizat de Andrei Rosu, “Faster & Longer”, care avea ca scop sa te motiveze sa alergi cat mai mult si mai repede intr-un interval de 30, 60 sau 90 de minute, o data la doua saptamani. Era misto organizat, ca un concurs oficial. Aveam numar de concurs, chip de cronometrare si poze faine facute de Radu Cristi. Aici am cunoscut alti alergatori, o gasca faina. Cu unii dintre ei am pastrat legatura pe parcursul timpului. Unii s-au lasat intre timp, altii au ajuns sa faca hiper-mega-ultramaratoane, ca Dragos Roua, Vlad Tanase sau Claudiu Beletoiu. 

Totusi, primul maraton a venit mai repede decat ne asteptam. Tin minte ca in weekendul cu 19 aprilie, aveam de facut un long run de 35 km. Tot in acea zi descoperisem un maraton la Cluj care parea interesant. M-am gandit ca “ce mai conteaza inca 7 km” dupa cei 35 pe care oricum trebuia sa-i alergam. Nu alergasem mai mult de 23 km pana atunci, dar eram increzatori ca se poate. Ne-am inscris si am continuat pregatirea. Cu o saptamana inainte de concurs reuseam chiar primul meu semimaraton sub 2 ore, in Padurea Baneasa. 

Ghinionul a facut ca vineri, inainte cu o zi de plecarea la Cluj, sa ma apuce o raceala. Pentru ca nu ma luase foarte tare, am hotarat sa merg. Desi sunt alergic la Paracetamol, am riscat cu un Teraflu si mi-am revenit destul de bine. Sambata am plecat la drum, impreuna cu Paul. La Cluj urma sa ii am in galerie si pe Dana cu Raul, prieteni vechi (Dana - colega de scoala 11 ani, din care am fost o buna parte colegi de banca, Raul - sotul ei, devenit prieten bun intre timp). Ne revedeam oricum cam o data la 1-2 ani. Iar pentru ca odata cu prima participare, maratonul de la Cluj a devenit traditie si n-am lipsit apoi la nicio editie, intalnirile cu ocazia maratonului au devenit ceva normal :)

Duminica dimineata eram la start, increzatori si emotionati. S-a cantat imnul si s-a dat startul. La vremea aia nu aveam cine stie ce plan de nutritie. Aveam ceva geluri de la Isostar pe care le luam dupa cum ma batea capul, beam ceva apa de la punctele de hidratare si mai luam niste banane. N-aveam niciun plan ca si timp. Am alergat impreuna cu Paul prima jumatate (21 km), apoi am inceput sa resimt dureri la nivelul genunchiului drept (pe lateral), oboseala si o gramada de alte senzatii :)) I-am zis sa o ia inainte pentru ca nu pot tine ritmul cu el. In acea perioada stateam destul de prost financiar si am continuat sa alerg cu o pereche de pantofi de alergare care nu erau “nici cal, nici magar”. Mai exact erau si pentru trail, si pentru asflat. Nu erau rai, dar sigur nu erau pentru un maraton de sosea si in niciun caz pentru ca un incepator sa faca asta cu ei. Imi reprosam ca m-am chitrosit si nu mi-am luat o pereche potrivita pentru asfalt, chiar daca nu aveam buget pentru asta. Faptul fiind consumat, trebuia sa ma desurc asa. Am continuat mai incet si m-am bucurat de atmosfera care era ca in filme. Ma incurajau oameni pe care nu-i cunosteam. Strigau, cantau, faceau galagie cu tot ce aveau la indemana. Cu cat ma apropiam de final, cu atat aveau un efect emotional mai puternic. Tin minte si acum o gasca de pustani cu niste pancarte “Stiu ca poti” pentru ca atunci mi-au dat prima data lacrimile de emotie… si durere. Sufeream deja ca un caine dar eram la km 39. Mi-am zis ca si in 4 labe daca ma tarasc, tot ma duc pana la capat. Si m-am dus. Si mergeam, si plangeam. Nu in hohote sau sa ma tavelsc pe jos, dar trageam bine din nas. Ciudat este faptul ca nu mi-am pus niciodata (in acel concurs) intrebarea “de ce fac asta?”. Stiam doar ca trebuie s-o fac. La un moment dat a aparut un voluntar pe bicicleta, care m-a intrebat ce probleme am. Baiat foarte fain, din pacate nu mai stiu cum il cheama. A stat cu mine vreo 2 km si m-a tinut de vorba si incurajat. M-a condus pana la intrarea in Cluj Arena, unde era si finishul. Stiu ca am terminat in lacrimi. De durere si fericire. Terminasem primul maraton. Eu, Marius Bercea, unul dintre cei mai puturosi oameni pe care i-a vazut planeta, am alergat 42.2 km!

Desigur, nu as zice azi ca acel Marius Bercea este un exemplu de urmat. Stiu acum ca nu asa se face pregatirea pentru un maraton. Pe de alta parte, stiu ca nici un amator nu are rabdarea necesara ca sa faca lucrurile ca la carte. La inceput distanta este cea mai motivanta, apoi urmeaza viteza si abia apoi antrenamentele facute cu cap, nutritie si altele :))

Paul ajunsese inainte mea cu ~ 45 min. Eu am terminat in 5:19:32, penultimul :)) Am facut niste poze la final, chiar si cu Adi Hadean care se pare ca alerga cate un maraton in acea perioada, apoi am plecat spre masina. Plecat e mult spus, mai degraba tarat pentru ca ne-a luat aproximativ 30 minute, iar masina nu era departe deloc. Cand am ajuns la hotel si am iesit din masina, a inceput distractia. M-au apucat niste frisoane de-mi clantaneau dintii in gura sa mi se sparga. Abia am ajuns in camera si apoi in cada. E clar ca era dovada epuizarii. Ulterior am mai patit-o de doua ori. Dupa primul Ironman si anul acesta la Ultrabalaton. A trecut pana la urma si chiar daca vreo 2 zile m-am miscat ca un mos de 150 de ani pot sa zic cu mana pe inima ca a meritat. Din fericire nu m-am accidentat, desi o perioada de timp acea durere in lateralul genunchiului a mai persistat. 

Mai aveam ceva mai putin de doua luni pana la Ultrabug, scopul acestei aventuri. Acea cursa care dura 3 zile si care insuma 100 de km cu vreo 3600m diferenta pozitiva de nivel si care urma sa aiba loc in Fundul Modolvei.