În august 2016 m-am înscris la un curs de înot. Era destinat copiilor, dar acceptau și adulți. Am avut mari emoții, așteptându-mă să fiu un fel de măgar între oi, și nu mică mi-a fost mirarea când am întâlnit vreo 3-4 adulți acolo. Bine, erau din categoria celor care aveau fobie de apă, nu ca mine 😂 Am mers vreo 3-4 săptămâni, de vreo 2 ori pe săptămână, și de la nivel de bolovan am ajuns să fac un bazin de 25 m fără să mă opresc sau să mă țin de linia despărțitoare dintre culoare 😂 Mi s-a luat după aceea și nu m-am mai dus.

Totuși, eram tare hotărât să mă apuc cumva de triatlon. Îmi luasem și bicla în acea vară și reușisem să parcurg la nici măcar o lună distanțe de 90 km. Știindu-mi și nivelul de pregătire pe alergare (alergasem deja și 100 km), visam deja la măcar un half Ironman, dacă nu un full. Ironman este o denumire populară (și brand-uita) pentru triatlonul pe distanță lungă și cuprinde 3.8 km înot, 180 km de ciclism și 42.2 km de alergare. Varianta half reprezenta jumătate din aceste distanțe. Singura mea problemă era evident înotul.

A trecut și toamna, a venit iarna și mă tot sâcâia gândul unui triatlon. În decembrie m-am hotărât și m-am înscris la Ironman 70.3 St. Pölten, Austria, care era un half. Era cel mai bun mod de a mă motiva să învăț naibii să înot. Practic, nu mai aveam de ales. Concursul avea și un preț mai piperat decât ce eram obișnuit, astfel că nu mai aveam cale de întoarcere. Concursul avea loc pe 21 mai 2017, deci aveam timp berechet să învăț să înot.

Au trecut sărbătorile de iarnă, apoi a trecut și luna ianuarie. Pe la sfârșitul lui februarie am realizat că mai am 3 luni până la concurs iar eu sunt praf. Iar acolo va trebui să înot 1900 m. Am vorbit cu cei de la Seven Sport Club și în primele zile din martie m-am dus la primul meu curs de înot.

I-am explicat antrenorului, care era un tip tânăr, că vreau să înot în 3 luni 1900 m, că sunt praf dar am multă ambiție. N-a zis nici da nici ba, ci m-a pus să fac un exercițiu banal. Cel în care te ții cu mâinile întinse de o plută și dai din picioare. După câțiva metri pe care i-am parcurs cu greu, am început s-o iau cumva înapoi. A fost un moment de râsu'-plânsu', la care Gabi (dacă nu mă înșel), mi-a spus că o să fie puțin mai greu să realizez ce vreau și că nu-mi poate garanta. Depinde numai de mine.

Nu m-am lăsat și m-am dus de 3 ori pe săptămână. A fost greu, am băut mai multă apă decât la prima tentativă, dar pot să vă zic că după trei săptămâni, la unul dintre antrenamente, mi-am dat seama că-mi iese înotul, că am prins un ritm confortabil, la care aveam impresia că pot înota forever. Nu mi-a mai păsat apoi ce mai zicea antrenorul. Am înotat în continuare până am fost obligat să ies din apă. Cursul începuse la ora 20, iar la ora 21 se termina distracția plus că se închidea și bazinul. N-am realizat că am rămas singur în bazin decât atunci când s-au stins luminile 😂 Mi-au lăsat ăia un bec aprins într-un colț ca să știu pe unde să ies. Înotasem 1700 m și simțeam că pot să înot oricât. Evident că exagerez puțin, dar senzația era că puteam să înot și mult mai mult decât atât.

După această experiență, n-am mai continuat cu antrenamentele pentru că în săptămâna următoare eram înscris la un concurs în Italia, Cento chilometri di Seregno, un concurs de alergare de 100 km, despre care am să povestesc cu altă ocazie.

După aventura din Italia m-am întors acasă foarte hotărât să continui cu înotul. Aveam de la Paul antrenamentele lui de înot, biclă și alergare, primite de la Flabio, antrenorul principal de la Seven. Cam pe la mijlocul lui aprilie, le-am luat și le-am urmat cu sfințenie. În mod special pe cele de înot. Mi-am făcut abonament la WorldClass, la Park Lake, și am mers de 2-3 ori pe săptămână. În acea lună și jumătate, până la concurs, pot să zic că mi-am intrat în mână cu înotul. Nu aveam cine știe ce tehnică, pot să zic că eram praf, dar totuși am reușit să o îmbunătățesc cât de cât, și ajunsesem să fac antrenamente de 2000 m și chiar și 2700 m, mult peste ce aveam nevoie să pot parcurge la St. Pölten.

Cu costumul de neopren a fost ceva deosebit. Aveam o mașină mică, un Peugeot 106, în vârstă de vreo 22 ani. O uitasem la un amic mecanic auto pentru că avea ceva belele și nu merita reparată. M-a sunat într-o zi și mi-a spus că vrea finul lui s-o ia, că e tinichigiu și că și-o rezolvă singur. A picat la fix. Am luat pe mașina aia exact cât am dat pe costumul de neopren 😂

Înainte cu o săptămână de concurs, m-am dus cu Paul la Mogoșoaia, la lac. Trebuia să încerc să mă obișnuiesc să înot cu costumul de neopren, plus să văd care e senzația în ape deschise. Practic, înotasem doar în bazin, acolo unde vezi totul în apă. Prima senzație când am intrat în apă a fost de nițică panică. Apa nu era albastră și transparentă ca la bazin, ci verde și deloc transparentă 😂 Apoi am început să mă obișnuiesc. Cel mai mult m-a liniștit faptul că, îmbrăcat în acel neopren, puteam să plutesc și pe verticală. E adevărat că nasul și gura erau la limita apei și ce zic eu este valabil în condiții ideale, fără valuri, dar era și un test dus la extrem: să stai în apă pe verticală fără să te miști. Faptul că în aceste condiții pluteam, m-a liniștit și m-a asigurat de faptul că practic înecul este imposibil, doar dacă iei o piatră în brațe și insiști 😂

Am plecat de joi după-amiaza, pe 18 mai, și ne-am dus până la Alba Iulia. Ne-am cazat fix în cetate și-am tras un carboloading pe cinste 😁 A doua zi ne-am continuat drumul până la destinație. St. Pölten este un orășel mic și nu oferă prea multe posibilități de cazare. În schimb, localitățile din jur oferă un număr foarte mare de variante. Este o zonă turistică în mod special datorită pistelor de biciclete de pe malul Dunării care oferă variante interesante de a vizita zona în una sau mai multe zile.

Ne-am cazat la un hotel/pensiune exact pe malul Dunării. Cazarea avea mic dejun inclus, iar pentru participanții la concurs se asigura mic dejun în ziua concursului începând cu ora 5:00. Foarte fain!

În ziua următoare ne-am plimbat prin zonă și am fost în St. Pölten să ne ridicăm kitul de concurs. Pentru mine totul era ceva nou. Ideea cu trei pungi, separat pentru fiecare probă, faptul că trebuia să fii mega atent ce-ți pui în fiecare dintre ele. Pentru cei care nu știu, există o pungă specială pentru proba de ciclism în care îți pui costumul (dacă e cazul), casca, pantofii de ciclism, numărul de concurs, nutriția și tot ce consideri că ai nevoie la acea probă. La fel și pentru proba de alergare: pantofi de alergare, nutriție și tot ce mai iei cu tine sau consumi înainte de alergare. A treia pungă se numește "Street bag" și o lași înainte de start pentru a o recupera la finish. Toate acestea împreună cu bicicleta le lași cu o zi înainte de concurs într-o zonă special amenajată. În dimineața concursului mai ai acces la ele și la bicicletă, pentru a verifica roțile și să mai adaugi ceva în caz că ai uitat. Mega complicat, mai ales dacă ai emoții. Ca să nu mai zic că există câteva reguli care duc la eliminare dacă nu le respecți, cum ar fi faptul că te poți urca pe bicicletă doar după ce ai ieșit din tranziție, după o linie specială. La finalul probei de ciclism trebuie să te dai jos de pe bicicletă înainte de a trece acea linie. O altă regulă te obligă să porți casca de ciclism pe cap din momentul în care ai luat bicicleta și până când ai pus-o înapoi, după terminarea probei de ciclism. Mai sunt și altele, dar mi-ar lua prea mult timp să le explic pe toate.

Pentru mine au fost niște momente pline de emoție. Toate! Încă nu-mi venea să cred că urmează să fac asta. Un alt moment interesant a fost când am intrat pe un teren de fotbal să-mi las bicicleta. Erau multe rasteluri și trebuie să pui bicicleta la locul tău, marcat cu numărul tău de concurs. Nu vă zic că bicicleta mea a fost una dintre cele mai de c...at de pe acolo. Am căutat încă una la fel de ciurli și am găsit până la urmă una, deși cred că ar fi intrat mai degrabă la categoria vintage 😂

Mi-am făcut o poză acolo, să rămână amintire și cumva acea poză a ajuns la Mamuci (bunica mea de 95 de ani). O are și acum în bucătărie, pusă după o vitrină de sticlă 😍

În acea noapte am dormit puțin. Aveam foarte mari emoții. Era un mega eveniment, cu peste 2000 de participanți. Ca să nu mai zic că era primul meu triatlon. Practic nu mai trăisem o tranziție până atunci, cum ieși din apă și ajungi la bicicletă, apoi de la bicicletă la alergare. Îmi dăduse Paul toate detaliile și văzusem cu un an înainte când am fost cu el la Ironman 70.3 Luxembourg (ca și suporter), dar era cu totul altceva acum. Urma să-mi fac botezul și nu oricum, ci într-un half Ironman...

Ne-am trezit cu noaptea în cap și ne-am dus să luăm micul dejun. Apoi ne-am pregătit de plecare. Prea multe nu aveam de luat. Costumul de triatlon, neoprenul și niște șlapi. Ne-am urcat în mașină și ne-am dus. Afara era o vreme mohorâtă și ploua. În zona în care era organizat concursul, totul era bine pus la punct. Exista acolo mii de locuri de parcare și chiar dacă în prima fază părea totul foarte aglomerat, am ajuns în parcare destul de rapid.

A urmat apoi distracția îmbrăcării costumului de neopren, care nu e o activitate prea fun, mai ales dacă nu ești super fit, și mai ales daca nu ai mai prea făcut asta până acum 😂 Am transpirat bine până să-l iau ca lumea pe mine, dar am răzbit cumva. Apoi am luat-o spre punctul de start al probei de înot.

Un alt aspect interesant este faptul că de la parcare până la punctul de start e ceva de mers, minim 1 km 🤪 Proba de înot are loc în două lacuri, ceva unic cred, pentru că n-am mai auzit de așa ceva nici ulterior. În primul lac se înoată 900 metri, apoi se iese, se traversează un pod și apoi lipa-lipa încă vreo 200 m de alergare până la următorul lac, unde se mai înoată 1000 metri. Foarte interesant.

Pentru că sunt foarte mulți concurenți, startul se dă în "valuri", în funcție de timpul preconizat. Noi am pornit din ultimul val. Mă înțelesesem cu Paul să stea cu mine la proba de înot, că na… și-așa aveam emoții cât pentru 4 vieți, ca să nu mai zic că era prima mea probă de înot. Afară erau 6 grade, dar resimțite 3. Costumul ținea de cald, dar labele picioarelor erau înghețate sloi 🤪

Cred că am așteptat cam 45 minute până să ne vină rândul… și apoi am intrat în apă. Prima senzație a fost de căldură 😂 Apa avea 18 grade, față de cele 6 de afară. No, de acum trebuia să fac ceea ce învățasem, doar că lucrurile nu au mers cum mă așteptam. Încă de la început am avut senzația că neoprenul mă strânge, o senzație absolut normală de altfel, dar cu care nu eram încă obișnuit. Simțeam că nu pot să respir și mă tot opream. Pentru că nici "călcatul apei" nu era punctul meu forte, adică să stai pe loc în apă, nu pot să zic că mă ajuta prea tare să mă odihnesc și să-mi reglez respirația cumva. Nu a fost panică sau frică de apă sau înec, știam că nu e posibil, dar cu timpul am început să fiu stresat pentru că înaintam foarte greu din cauza opririlor și riscam să nu mă încadrez în timpul limită. Ca să înțelegeți, timpul maxim total era de o oră și zece minute, iar eu după 20 minute făcusem 400 metri din 1900. Dar atunci Paul a venit cu ideea salvatoare și anume să respir la două brațe, nu la trei cum încercam eu. Ce să zic, eu așa învățasem, asta făceam 😂 Sau cel puțin, asta încercam.

Din momentul acela totul s-a schimbat. Mi-am intrat în ritm foarte rapid. Mi-am reglat respirația, iar apoi după vreo 200 metri am continuat cu respirație la trei brațe. Am ieșit din primul lac super fericit că terminasem cam jumătate. Am alergat lipa-lipa până la al doilea lac și i-am dat din nou bătaie. Credeți că de aici a fost floare la ureche? Așa ar fi trebuit, doar că din cauza emoțiilor m-a luat o ... treabă mare mai-mai să fac pe mine. A fost un stimulent foarte bun ca să trag mai tare. La un moment dat cochetam cu ideea de a face pe mine, pentru că efectiv simțeam că nu mă mai pot abține. A fost o alegere foarte bună, avea să mi se confirme după ce-am ieșit din apă și am fugit direct la baie. La ce-a putut să iasă… nu mă spăla nici Dunărea dacă făceam în costumul de neopren 😂

Pentru că era primul meu înot atât de lung în ape deschise, când am ieșit din apă am crezut că sunt drogat. Se mișca pământul cu mine 😂 Oricum, la ieșire sunt voluntari care te ajută, te prind de mână și te trag afără din apă. Vizita la toaletă nu a fost ceva banal, că doar eram îmbrăcat în acel costum de neopren. Mi-a luat ceva până să-l dau jos de pe partea superioară, momente care mi s-au părut o eternitate, mai ales că fericirea care stătea să iasă din mine nu mai avea răbdare 😂 dar am trecut și de asta.

Am ajuns în tranziție bucuros că terminasem înotul și în extaz că nu m-am scăpat pe mine. După ce am scăpat de costumul de neopren, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi pun casca pe cap, să știu o treabă. Apoi mi-am luat centura cu numărul de concurs și pantofii de bicicletă. Mă uitam la ceas să nu depășesc termenul limită. Există un termen limită și pentru înot plus ieșirea din tranziție, și startul probei de bicicletă: o oră și 15 minute. La limită am trecut. Să găsesc bicicleta nu a fost prea greu. Cred că mai erau vreo 10 biciclete în total, din toate alea peste două mii 😂

Am plecat în tura de bicicletă, încurajat din toate părțile. Ai fi zis că mă cunoaște lumea pe acolo. Nu mă cunoștea, asta e atmosfera la un concurs de acest gen. Traseul este unul superb, parțial pe autostradă închisă circulației și restul traversând o zonă pitorească a Austriei, plină de vii. Nu este foarte valurit și pe alocuri te poartă de-a lungul malului Dunării. Traversează o mulțime de mici localități, asemănătoare satelor de la noi. Totuși, acolo noțiunea de sat (așa cum o înțelegem noi) pare să fi dispărut complet, dacă a existat vreodată. Există case vechi, recondiționate, biserici și alte clădiri, toate bine conservate. Curățenia este de nedescris, drumurile sunt amenajate, iar oamenii trăiesc în acest secol, atât ca stil de viață, cât și ca comportament. Nu există câini vagabonzi care să te hăituiască și nu miroase a bălegar sau mortăciuni. Despre gunoaiele de pe marginea drumului între localități nici nu mai are rost să vorbim.

În centrul fiecărei localități oamenii erau strânși ca la spectacol. Unii erau ieșiți și pe la porți, cu șezlonguri sau scaune cât mai comode. Erau echipați cu tot felul de instrumente care să producă zgomot și îl încurajau pe fiecare concurent. Am văzut oameni care îi susțineau pe concurenți și la multe intersecții din afara localităților. Atmosfera este fantastică, un semn clar că există o cultură a sportului, iar oamenii înțeleg și respectă efortul nostru.

Am avut două urcări pe traseu. Prima urcare e la km 23, are vreo 2 km și nu e foarte grea (înclinație ~5%). În schimb cea de-a doua are vreo 8-9 km și tot urci de nu se mai termină, iar ultimii doi km sunt cei mai grei. Pe tot parcursul traseului până în acest punct am tot depășit cicliști. Dar aici, pe această urcare, am depășit la greu. Țin minte și acum frustrarea și nervii pe care i-am resimțit când am văzut cicliști echipați ca de Turul Franței, cu căști aero, niște biciclete de pe alte planete și care făceau push bike, împingeau bicicletele. Păi băi băiatule, eu mi-am imaginat că ăia care sunt echipați ca niște marțieni, și pedalează ca niște marțieni. Îmi venea să mă dau jos de pe bicicletă și să-l bat pe vreunul să-i iau bicicleta. Nu că aș fi eu vreun Chuck Norris, n-am fost niciodată violent din fire, dar văzând biciclete de mii de euro plimbate așa la deal...

Eh, naivitatea începătorului și a celui care abia a scos nasul în lumea sportivă și care-și imaginează o cu totul altă realitate. Bicicleta mea era un Felt, luată de nouă și cu mega reducere, mulțumită celor de la Seven Sport Club, și a colaborării de la acea vreme cu Moș Ion Roată. Bicicletă bună, de aluminiu, era chiar ușoară. Până în 9 kg. Costase vreo 5400 lei și reușisem s-o iau cu 3800. Mai luai și casca, pedale și pantofii cei mai ieftini. De costumul de triatlon ce să mai zic, era de capătat 😁 Dar era de la Skins, cu compresie.

Vremea a fost cum a bătut vântul. Și la propriu și la figurat. Mai mult ploaie și nori la proba de bicicletă. Pe ultimii kilometri am avut mult vânt din față și am început să resimt oboseala. N-am scăzut prea mult viteza, a fost ok. La întoarcerea în St. Pölten, pe ultimul kilometru era plin de lume. Toată lumea mă încuraja de parcă eram printre primii. A fost foarte emoționant. Am ajuns în zona de tranziție plin de energie și emoție. Terminasem 90 km de bicicletă. Mai trebuia să fac alergarea și gata. Păi ce-s aia 21 km, am alergat eu maratoane 😁

Nu m-am grăbit în tranziție. Mi-am luat pantofii, am băut lichidele pe care mi le pregătisem, mi-am luat nutriția, totul cu grijă să nu uit ceva. Oricum, nu era ca și cum câteva minute ar fi contat, nu mă băteam la podium. Și-am plecat.

Traseul de alergare începe în zona de finish a concursului și trece pe lângă stadion. Acolo sunt foarte mulți oameni, însoțitori sau localnici, care te încurajează frenetic. Primul șoc a fost când mă încurajau pe nume. Nu înțelegeam de unde știu cum mă cheamă, deși era destul de evident 😁 Aveam numele scris pe numărul de concurs.

Traseul e format din două ture de 10.5 km. Te duce parțial pe malul râului Traisen, pe dig. La un moment dat se trece râul pe un pod pietonal și se intră în centrul istoric al orașului. Acolo mai era o scenă cu un DJ care anunța numele concurenților. Când mi-am auzit numele, "Marius Alexandru from Romania", mi s-a făcut pielea de găină și m-am încărcat de energie. A fost un alt moment emoționant. Am ajuns apoi din nou pe malul râului și după câțiva kilometri am traversat din nou râul, pe același pod pe care am alergat și de dimineață, între cele două lacuri. Finalul turei ducea pe la finish, dar cei care aveau de făcut încă o tură, o luau pe lângă covorul roșu 😋 A doua tură a trecut puțin mai greu decât prima. Se făcuse foarte cald, dar la unul dintre punctele de hidratare exista o stropitoare. Iar pe la unele case, erau niște localnici cu furtune cu capătul acela de stropit florile. Au fost niște bălăceli foarte bine primite de mulți dintre concurenți.

Punctele de hidratare și alimentare erau din altă lume. Erau cel puțin vreo 12 tarabe marcate cu steaguri în așa fel încât să știi ce e la fiecare. Apă, Cola, izotonic, fructe, batoane, geluri și apoi iar, izotonic, Cola și apă. Deși nu am avut nevoie decât de apă și Cola (aveam gelurile mele), mi s-a părut super tare.

Când am terminat și tura cu numărul doi, mi-a venit și mie rândul să intru pe acel covor roșu. A fost o senzație incredibilă. În capăt, înainte de poarta de finish, erau și niște majorete care dansau și făceau tot felul de scheme în momentul în care trecea câte un concurent. Iar atunci când am trecut pe acea poartă și mi-am auzit numele, emoția și fericirea au ajuns la cote maxime. Am avut până și o panglică acolo la finish, de-ai fi zis că am câștigat. De fapt, mă și simțeam un învingător, pentru că eram unul. Reușisem ceva incredibil: 1.9 km de înot, 90 km de bicicletă și 21 km de alergare. Eu, acel fost om leneș și gras, de 103 kg, care nu făcuse sport în viața lui nici măcar la școală… iar de înotat, învățasem cu două luni înainte. A fost o realizare incredibilă.

La finish mă aștepta Paul. Ne-am imbrațișat si bucurat împreună de acesta realizare. I-am mulțumit pentru ca a stat cu mine la înot și pentru acel sfat, care mi-a salvat cursa. I-am cunoscut la acest concurs pe Mihai Vigariu și Sorin Bobeică, doi triatloniști foarte buni și băieți faini. Am sărbătorit împreună după concurs, cu o masă pe cinste, cu vreo 20 de feluri de mâncare. A fost un ospăț în toată regula, așa cum ne place nouă să facem după evenimente de acest gen. Ai zice că facem sport ca să putem mânca mai mult 😋

Acel an a fost unul tare special. A învăța să înot mi-a deschis noi orizonturi și mi-a făcut loc de alte realizări incredibile pe care am să le povestesc cu altă ocazie.