A fost un weekend de poveste si de povestit nepotilor, in care ca-n bancul acela cu "operatia a reusit dar pacientul a murit", n-am reusit sa finalizez cursa de la Balaton desi fizic eram ok. In care am povestit multe ore cu Attila, prietenul care m-a insotit cu bicleta, cu  Gheorghe pe drumul lung si obositor pana la Balaton si care m-a insotit cu masina pe traseu. Ne-am distrat, suferit de caldura si balacit cu apa din bidoane, aberat pe diverse subiecte si cantat, cu Tihamér, un prieten din Sfantu Gheorghe, cu care am alergat 73 din cei 125 km. M-am revazut cu Mamuci, bunica mea de 94 de ani din Satu Mare, careia i-am facut o mare bucurie cu vizita mea. Si nu in ultimul rand, am ajuns la 15.000 de urmaritori pe aceasta pagina. Va multumesc pe aceasta cale, ca sunteti alaturi de minte, pentru urari si incurajari.

La Ultrabalaton, m-am oprit la km 125 dupa lungi dezbateri cu mine, cu Attila. Nu reuseam sa ma mai motivez sa alerg. Ultimii 4 km i-am mers desi puteam sa mai alerg. Pur si simplu nu reuseam sa gasesc placerea de a alerga noaptea, acolo, unde efectiv nu aveam nimic de vazut. Nu gaseam raspuns la intrebarea "de ce sa fac asta". Mai ales ca mai aveam minim 5 ore pana sa inceapa sa se lumineze. Am facut antrenamente de noapte, dupa zile in care am lucrat pana seara tarziu, dar una e sa alergi in IOR unde ai lumina si chiar si noaptea peisajul e vizibil si frumos, alta e sa alergi pe un traseu invaluit in bezna. Sigur, si oboseala si-o fi bagat coada, dar m-am obisnuit ca ceea ce fac sa fie de placere chiar daca doare sau sufar in anumite momente. Nu pot sa spun ca mereu am avut peisaje mirifice, dar nu pe o perioada de timp atat de indelungat. Practic, pana la km 106, am fost foarte ok, de acolo s-a lasat bezna. Am mai alergat vreo 2 ore si apoi mi s-a luat. La ora 0:20, dupa aprope o ora si jumatate de incercari de a ma motiva, am zis stop si l-am chemat pe Gheorghe care era la urmatorul punct de alimentare. 

Se pare ca nu sunt acel tip de alergator care se duce pana la capat, indiferent de conditii sau consecinte. Pana la urma iubesc alergarea dar alerg din placere si nu stiu daca voi reusi vreodata sa ma motivez sa alerg noaptea, ceea ce duce la conlcuzia ca trebuie sa ma limitez la distante de 100-120 km. Asta pe sosea. Pe trail, la distante si mai scurte. Nu as putea si nici nu vreau sa ma apuc sa fac alergari de noapte ca sa ma obisnuiesc cu ele. Nu-mi place. Posibil sa conteze si faptul ca "m-am alintat" cu alergari prin tot felul de locuri spectaculoase, dar pana la urma asta imi doresc. Asta imi place sa fac. Alergarea o fac pentru corp si pentru minte. Mai ales pentru minte si m-a ajutat enorm. Fara sa vreau, mi-am aflat limitele si se pare ca sunt 100 km (alergare) si Ironman 🙂

Echipa de suport, Attila si Ghita si-ai facut foarte bine treaba. M-am bucurat ca antrenamentul s-a vazut iar conditia mea fizica a fost ceea ce trebuia. Strategia a fost buna, am respectat-o si am trecut cu bine peste orele interminabile de canicula, acel soare care arde incredibil acolo, chiar daca erau doar vreo 22 de grade la umbra. Desi am suferit tare din cauza soarelui intre km 75 si 80, apoi cand i-a mai scazut puterea, mi-am revenit foarte bine si am inceput sa alerg mai tare, sa ma simt in forma. Am trecut de km 100 (unde m-am oprit anul trecut) defiland.

Despre organizare nu am absolut nimic de comentat. Oamenii aia stiu ce fac si sa promoveze evenimentul. La punctele de alimentare am avut de toate. Am folosit geluri, doua pe ora, plus niste paine cu unt sau paine cu gem de la punctele de alimentare, si in mod special Harribo (acei ursuleti din jeleu). Cred ca am mancat Harribo de toti banii pe care i-am dat pe inscriere. :)) Am baut isotonic su electroliti, am luat magneziu, am respectat planul cu opriri/masaj si totul a fost bine din punct de vedere fizic.

Traseul e foarte fain. Primii 100 km i-am vazut deja de doua ori. Este posibil ca in curand sa am ocazia sa vad si cealalat jumatate. Poate chiar in alergare. Dar ziua! :))

Nu stiu daca voi mai participa vreodata. Trebuie sa gasesc leac alergatului de noapte. Singura solutie pe care o vad azi, este sa alerg mai repede si fara pauze, ceea ce e din alt film. 

Drumul spre casa l-am facut prin Satu Mare. Am anuntat-o tarziu pe bunica mea ca trec pe la ea, tocmai ca sa nu se deranjeze cu diverse. N-a tinut. Mi-a facut Nudli cu pesmet si nuca, una din zecile de mancaruri pe care mi le facea cand eram mic, cand imi petreceam vacantele la ea. Plecam mereu de acolo cu urlete si plansete. Nudli sunt un fel de paste/galusti cu cartofi care nu se fac chiar asa usor, mai ales de catre o persoana de 94 de ani. I-am dus niste lucruri din Ungaria si s-a bucurat tare mult, dar in mod special ca am trecut pe la ea. Sta rau cu auzul si n-am nicio sansa sa vorbesc cu ea la telefon, dar o sun pentru ca se bucura mereu cand fac asta. Nu conteaza ca nu intelege ce spun. De fapt nici nu spun prea multe 🙂 O las pe ea sa-mi povesteasca ce face si cum e.

Mi-ar fi placut mult ca ziua in care ajung la 15.000 de urmaritori sa fie sarbatorita cu o reusita la Ultrabalaton. Mai ales ca m-am tot "laudat" ca ma pregatesc, ca urmeaza sa particip si ca mereu am primit nenumarate incurajari din partea voastra. Dar o sa sarbatorim cu alta ocazie 🙂 Multumesc ca sunteti alaturi de mine